Mărturisesc că, după peste 30 de ani de presă, trăiesc pentru prima dată senzația asta de totală neputință, de lehamite, înaintea unui meci al naționalei.
Am trăit bucurii mari cu „tricolorii", am mai avut și multe deziluzii, deși nea Imi, Dumnezeu să-l odihnească!, ne-a tot învățat să nu ne facem niciodată iluzii. Dar ca acum parcă n-a fost niciodată.
Partida asta cu San Marino seamănă cu un priveghi la căpătâiul speranțelor că, după meciul bun cu Austria, băieții ăștia vor mai drege lucrurile, așa, măcar pe final. Nu mai puteam să prindem locul 1, era vorba doar despre un loc doi care să le facă lor mai ușoară calea prin barajul spre Mondialul de la anul.
Mă tot întreb: ce naiba s-a petrecut în cele două vestiare în pauza de la Zenica? Îmi închipui cum bosniacii, conduși cu 1-0, s-au luat de umeri și urlând și-au zis „Hai să-i turtim pe românii ăștia! Hai peste ei!". Altfel nu se explică metamorfoza echipei lui Barbarez.
Ce-o fi fost dincolo? Jucaserăm bine, conduceam, rataserăm alte două-trei ocazii mari. Se știe, în mandatul lui Mircea Lucescu nu există discursuri motivaționale. Nu le ține nici selecționerul, nici Ionuț Radu, care făcea treaba asta la U21, acum ceva ani.
Aud că înainte de meciuri e un soi de concentrare colectiv-individuală, fiecare stă pe locul lui și, într-o tăcere totală, încearcă să-și adune toată energia, să se încarce pentru disputa care urmează.
Nu știu ce și-au închipuit băieții lui nea Mircea că se putea întâmpla în partea a doua a meciului. Că o să fie doar așa, o plimbare prin parc?! Cu bosniacii?! Chiar nu știa toată lumea că va urma o luptă la baionetă?! De unde să apară relaxarea, de care vorbea după meci Bîrligea? Ce putea să însemne un 1-0?
S-o fi vorbit ceva, o fi spus cineva niște vorbe înțelepte, care să ajungă la inima „tricolorilor"?! Un discurs nu câștigă un meci, dar poate să atingă niște corzi sensibile, să unească, să dea un scop, să te încarce, să crezi. Scuze, cred că am văzut prea multe filme!
Nu știu ce a fost în vestiarul nostru de la Zenica la pauză. Cert e că am revenit pe teren cu un moral de loseri și cu genunchi de plastilină. Și am cedat. Și am pierdut. Nu doar pe tabelă, am pierdut mult mai mult. Încă o șansă să dovedim că putem să luptăm chiar și în condiții de adversitate maximă. Și nu doar aia fotbalistică.
De aceea am ajuns să jucăm acum acest meci fără niciun sens cu San Marino. Fiindcă ați ratat complet momentul Zenica. Lăsați-mă cu prima repriză bună! Asta nu înseamnă nimic, chiar nimic! Putem să înțelegem înfrângerea, dar nu și capitularea!
Aud că lumea va umple totuși arena din Ploiești. E aproape ciudat în condițiile astea, dar oamenii încă mai cred în această națională ce i-a dezamăgit iar. Uite că ei nu renunță la voi! Dacă nici asta nu te motivează, chiar nu știu ce mai e de făcut. Cu sau fără Mircea Lucescu la baraj. Fiindcă, băieți, știu că poate mulți nu înțelegeți, dar iar ați rămas datori oamenilor. Big time! Să vă vedem la baraj...
{{text}}