„Du-te dracului! Ce să-ți fac dacă ești proastă?!”

Imaginile cu Sabrina Voinea arată că performanța nu mai justifică frica, violența și abuzul în sport, iar relația mamă‑fiică devine un avertisment pentru toată gimnastica românească.

Când privești imaginile cu Sabrina Voinea, care abia citește mesajul în care încearcă să explice că nu a fost abuzată, nu poți să nu simți un nod în gât, pentru că vocea ei tremură, se poticnește și fiecare cuvânt pare forțat, parcă tras de la distanță de mâna mamei care ani la rând a decis cum și când trebuie să respire, să sară și să execute exercițiile.

Într-o sală plină de copii și adolescenți, plânge, imploră, spune „Nu mai pot, mami! Mă dor coastele! Vreau să vină cineva lângă mine!”, iar răspunsul vine ca o lovitură directă în suflet: „Du-te dracului! Hai, continuăm fără număr! Ce să-ți fac dacă ești proastă?!”. Acestea sunt replici ce nu mai au legătură cu sportul, cu disciplina sau cu performanța, ci doar cu frica pură, cu teroarea care își lasă amprenta asupra copilului, transformând sala de gimnastică în teren de repetiții pentru umilință și control.

Gimnastica, sub mitul violenței

Aceasta nu mai este duritate necesară, aceasta nu mai este metodă de antrenament, aceasta este traumă pură, transmisă sub pretextul performanței, iar ceea ce vedem în acele filmări nu poate fi trecut cu vederea: nici rezultatele, nici medaliile nu justifică lacrimile, tăcerea forțată și suferința unui copil care își apără agresorul. Sabrina nu mai este doar sportivă, ci simbolul unei generații care a învățat frica înainte să învețe să sară.

Gimnastica românească a trăit zeci de ani sub mitul „durității necesare”, dar factura acestei mentalități este clară: lacrimi, traume, copii care plâng în săli, generații sacrificate în numele unor medalii și performanță construită pe suferință.

Filmările cu Sabrina mică, strigând „Mami, nu mai pot! Nu mai pot să mai fac!” și primind răspunsul violent „Hai, continuăm fără număr!”, arată exact unde se termină sportul și începe abuzul. În alte țări, astfel de scene ar fi declanșat anchete și sancțiuni imediate; la noi încă se discută dacă „așa se face performanță”. Ba mai mult, mama, prin vocea fetei, spune că cineva vrea să dea în ei. Dar dumneavoastră, doamna Voinea, sunteți mândră de cum îi vorbiți copilului?

Performanța de azi e fără teroare

Performanța nu mai justifică violența, iar disciplina nu mai poate veni prin teroare, indiferent cât de valoroasă ar fi istoria medaliilor. Relațiile toxice nu mai pot fi mascate sub pretextul sacrificiului pentru medalii. Copiii trebuie protejați, încurajați și lăsați să învețe să cadă, să sară și să se ridice fără frică, iar antrenorii trebuie să fie ghizi, nu tirani.

Sabrina Voinea este un copil care azi are curajul să vorbească și să explice, dar imaginile ne arată cum frica poate deveni limbaj matern și cum un copil care trebuie să-și apere agresorul își pierde copilăria.

Acesta trebuie să fie semnalul clar pentru toată comunitatea sportivă: metoda sovietică a murit, disciplina prin teroare nu mai funcționează și performanța nu poate veni niciodată prin suferința copiilor. Respectul, profesionalismul și empatia nu sunt opționale; ele sunt singura cale prin care sportul modern poate construi campioni fără victime, iar România trebuie să înțeleagă asta acum, înainte să mai pierdem alte generații sub lacrimi și frică.