Harta talentului

După ce s-a făcut o întreagă dezbatere despre legea care s-a votat recent, în legătură cu obligativitatea ca 40% dintre sportivii participanți în sporturile de echipă să fie români, aș vrea să ne uităm dintr-o perspectivă puțin diferită la situație, mai ales în contextul calificărilor la Campionatul Mondial.

Talentul

Am fost obișnuiți să vorbim despre poporul nostru talentat, care nu a avut oportunități de afirmare în ultimul timp din cauza intereselor sau, mai ales, a străinilor care au venit în campionatul nostru. Cumva, prin străzile și ulițele României, umblă talentul nesupravegheat și, când e aproape să facă un pas, cineva îl blochează într-o conspirație națională și, conform TikTok-ului, globală.

Răspunsurile conspiraționiste sunt: „nu se vrea” sau „sunt interese”. Nu știu exact care ar fi interesele, dar probabil au legătură cu teama celorlalte popoare de a nu ne ridica la adevăratul nostru potențial, care, din poveștile populare, ne-a fost acordat ca dar divin.

Harta pe care o vedem reprezintă cu roșu țările calificate la Campionatul Mondial, iar cu portocaliu pe cele care sunt la baraj. Acum, fără să spun eu ceva, nu vi se pare că se vede un tipar? De ce, oare, cu cât mergi mai la vest, cu atât se înroșește harta? Până și în Scandinavia, țara cea mai din vest e cea mai bună. Ce o fi cu vestul ăsta și ce legătură are el? A bătut vântul de la est la vest și a mutat talentul pe acolo? Da și nu.

De ce se întâmplă asta?

Pentru a enumera motivele, o să începem cu evidentul: țările mai dezvoltate au prioritate. Socială și educațională. Sigur, putem să includem și partea financiară, dar Portugalia, care are parte de jucători fantastici și generații incredibile în ultimul timp, pare că nu știe cum să nu mai scoată jucători, deși, la nivel economic, suntem la un nivel similar.

Un alt lucru pe care îl observăm, dacă ne uităm peste loturi, este că majoritatea dintre ele au jucători care sunt la prima sau a doua generație în țara respectivă. Faptul că acești jucători sunt crescuți în Norvegia, Portugalia, Spania sau Franța nu e doar din pricina factorului istoric, în care aceste popoare și-au făcut colonii, ci și a oportunităților de dezvoltare pe care familiile acestor oameni le-au primit în țara respectivă.

Nuno Mendes, dacă se năștea în România, era cel mai bun fundaș stânga din lume? Probabil că îl chema Nicu Mendes și avea un lung de linie de invidiat. Nusa mai juca la Leipzig? Dembele lua Balonul de Aur?

Care e, de fapt, problema?

Oare problema noastră să fie doar faptul că nu sunt suficienți români în campionat? Dar cei care sunt de ce nu ajung la nivelul celor enumerați mai sus?

Dacă era o problemă de număr, India domina sporturile mondiale. Dacă era o problemă de genă, Curaçao s-ar fi calificat la Mondial cu jucători din campionatul intern. În schimb, toți sunt născuți în Olanda.

Apropo de Olanda, frații Timber și Lutsharel Geertruida au origini tot din Curaçao. Vă dați seama ce talentați sunt aceștia dacă au jucători în două naționale calificate la Mondial, cu doar 150.000 de oameni? Poate ei sunt poporul talentat, nu noi! Dacă Făt-Frumos era curaçaoan?!Dacă era o problemă de bani, Orientul Mijlociu avea toate naționalele calificate la Mondial.

Păi, și atunci, care e problema?

Putem să ne învârtim pe lângă subiect cât vrem, dar răspunsul este evident și are o componentă comună: educația și cultura.

Sportul ca formă de educație

Fie că vrem sau nu vrem să înțelegem, sportul înseamnă educație. Discuția pe care am avut-o tot timpul în țară este că trebuie să alegi între școală și fotbal. În realitate, ele merg perfect mână în mână, atât timp cât ți se oferă posibilitatea să le faci pe ambele.

În Statele Unite, fără școală nu prea poți să faci sport, în sensul în care nu poți să fii selectat sau să intri într-o formă de sport organizat profesionist dacă nu ești legat de o anumită școală. Americanii au pus restricția nu pe naționalitate, ci pe educație.

În Europa, portughezii au, ca materii opționale în facultăți, fotbalul. Oportunitatea de a lua contact cu sportul prin educație pare a fi cartea câștigătoare. Scandinavii au o cultură excelentă a sportului, în sensul că social oamenii sunt încurajați să facă un sport. Oricare!

Islanda, ca să nu mai zicem Norvegia, are jucători la cel mai înalt nivel, toți născuți în Islanda, fără a avea o restricție în ceea ce privește loturile echipelor.

Apropo de Norvegia, marele, la propriu și la figurat, Haaland a făcut junioratul la un club care se numește Bryne, iar grupa de 1999 a acestui club a produs 6 jucători profesioniști și 35 de jucători care au ajuns, ca adulți, să joace fotbal.

Din 40 de copii, nu s-a lăsat nimeni sau, mai exact, nu i-a lăsat nimeni. Nu au crezut în selecție, ci în dezvoltare. Au avut programe personalizate în funcție de nevoi. Experimentul celor de la Bryne stă la baza dezvoltării fotbalului din Norvegia, momentan și… pare că merge.

Performanță = Potențial – Interferențe

În realitatea sportului de azi, talentul nu este singular, este colectiv. Există indivizi talentați care au nevoie de oameni dedicați, educați, de medii de dezvoltare sănătoase pe care colectivitatea le creează.

Ideea că există, într-un sat, un copil care nu e văzut e reală, atât timp cât în satul acela se duc oameni care îl văd, dar îl și dezvoltă. Degeaba dezvolți dacă nu știi unde să te uiți și degeaba te uiți dacă nu știi să dezvolți.

Revenind la situația inițială, noi alegem să ne uităm. Să ne vedem unii pe alții, să ne identificăm ca români și să ne susținem colectiv, dar susținerea în sport nu are, după cum vedem în mediile care fac performanță, o condiție patriotică, ci una educațională.

Cine ne oferă garanția că cel care a „văzut” un străin greșit o să vadă un român corect? Putem de acum să vedem câți români talentați vor ajunge să facă fotbal profesionist, dar pe românii talentați care nu ajung cine îi numără?

Înainte să aruncăm cu piatra, aș spune că nu e o problemă a statului sau a unei legi, ba chiar legea, în esență, este bună, dar aș spune că e o problemă socială, care are o rezolvare intrinsecă.

Legile sunt bune. Ne ajută să înțelegem respectul în forma lui legislativă. Respectul este totuși, înainte de toate, o normă socială.

Educația nu pleacă de la stat, pleacă de acasă. Încurajarea, susținerea, îndeplinirea nevoilor, ghidarea sunt forme de respect către un alt individ. Respectul se câștigă atât timp cât se oferă, iar normalitatea la care tot facem referire în vremurile de azi este doar un trend social pe care noi alegem să-l așteptăm, în loc să-l oferim. Uneori, nici propriei persoane.

Suma respectelor!