Scrolăm peste dezvăluiri chinuitoare. Ce facem?
Gheorghe Tadici - fost selecționer, un titan al antrenorilor de handbal - e acuzat că strânge de biceps și le învinețește pe jucătoare.
Denisa Vâlcan, retrasă la nici 25 de ani, ar fi fost „terminată psihic” de angajatul HC Zalău. Alte sportive, sub protecția anonimatului, spun că sunt „jignite nonstop, absolut nonstop”.
Alt sport, aceeași poveste.
Toni Fota, kinetoterapeut al lotului național de gimnastică, declară că a fost „forțat, înjosit, înjurat și amenințat” de Camelia Voinea.
Mai grav, antrenoarea și-a abuzat propriul copil. „Mami, pot să fac îndreptare?” / „Du-te dracului! Hai! Ce să-ți fac, mă, dacă ești proastă?!” / „Mami, nu mai pot! Nu mai pot! Sunt toată lovită!” / „Hai, continuăm fără număr!”.
Sabrina apelează la milă. Ei nu au milă.
Camelia și Sabrina Voinea, foto: Imago ImagesCine sunt „ei”
Nu profesioniști, chiar dacă mai obțin medalii, trofee. Sunt monștri care traumatizează generații. De zeci de ani. Și trebuie să dispară, câtă vreme metodele lor frizează penalul, nu performanța.
Agresiune fizică, intimidare, umilințe, jigniri - forme de maltratare.
Sportivii de la care zilnic avem așteptări nerealiste ajung zdrobiți pe podiumuri. Dacă ajung. Și cândva vor pune patentul în mâinile psihologilor ca să le fie extrase traumele. Sau devin și ei abuzatori.
Parcurgem episoade șocante - doar vârful aisbergului, evident - descărcate în anxietate, burnout, somatizări. Un pas până la abandon și doi spre o viață flancată permanent de cicatrici rezistente la vorbe bune și îmbrățișări.
Prețul e prea mare
Plângem după sportul românesc din vremea lui Ceaușescu. Atunci victoriile erau multe, dar numărate în frig, la lumina lumânării. Și în teroare.
Azi e mai cald și becurile nu mai au program.
Dar cultivăm spaima la fiecare colț, tânjind după o eră care prioritiza sportul și disprețuia omul.
Nu asta e soluția.
Până învățăm cum să facem altfel, mai bine le dăm dracu' de medalii și ne respectăm sportivii.
Iar copiii sunt proști numai în ochii unui agresor.
{{text}}