Rodion Cămătaru (67 de ani) a cucerit tot ce se putea cu Universitatea Craiova: două trofee de campion (1980,1981) și patru Cupe (1977, 1978, 1981, 1983). Acum, a primit un premiu pentru întreaga sa carieră din partea Gazetei Sporturilor.
În 1983, revista franceză Onze îl situează în primii zece atacanți din Europa. În anul 1987 câștigă Gheata de Aur, cu 44 de goluri marcate pentru Dinamo. Stabilit la Craiova, implicat în afaceri imobiliare și „doar simpatizant” al Universității, Cămătaru a fost onorat pe final de 2025 cu trofeul „Legendă GSP”, la cea de-a 60-a ediție a celei mai relevante anchete sportive din România.
- Domnule Cămătaru, Gazeta Sporturilor a decis să vă acorde trofeul "Legenda GSP" pentru întreaga carieră și pentru performanța adusă fotbalului românesc. Ce faceți, cum sunteți?
- Sunt bine! Să zicem că din toate punctele de vedere. Doamne-ajută! Mergem înainte, cum se zice.
- Cum arată o zi din viața dumneavoastră acum? Implicat în afaceri, ați lăsat fotbalul deoparte?
- Da, am căutat mult liniștea acum, mai ales la o vârstă care e destul de considerabilă. Am căutat liniștea pe care am și găsit-o. Implicându-mă în treburile mele, la fotbal am rămas, ca fost jucător, bineînțeles, simpatizant mare al Craiovei. Zilele trec foarte repede. Am observat că, de la o vârstă încolo, trec foarte repede.
Rodion Cămătaru: „Sunt implicat în imobiliare. Începem din nou șantierul”
- Mai mult implicat în partea de imobiliare?
- Da, să zicem că imobiliarele, așa este. Aici, în Craiova.
- Și cum sunteți? Sunteți mulțumit?
- Da, da, sunt bine. Mergem în continuare cu alte proiecte cărora o să le dăm drumul din primăvară. Lucrăm la avize și așteptăm primăvara ca să începem din nou șantierul. Birocrația ne omoară.
- De ce nu ați continuat în fotbal, după cariera de fotbalist?
- Am avut o ofertă și de la domnul Rotaru, dar am fost prins în business-uri și nu am putut. Nu poți să faci două lucruri bine în același timp. Așa că am ales ce era bun pentru mine și pentru familia mea.
- Cât de mult v-a ajutat mentalitatea dumneavoastră de sportiv și de profesionist în ceea ce faceți acum?
- M-a ajutat. Am ieșit și repede în Occident, poate și din cauza asta. Am ieșit înainte de ’90 și a contribuit mult și chestia asta. Am învățat repede și am putut să pun și eu în practică, și pot să recunosc că mi-a reușit. Am fost tot timpul cu dreptul înainte.
- Ați avut probleme în noul job, să-l numesc așa, de antreprenor?
- Nu, nu. Nu am avut. Eu nu fac două lucruri deodată. Adică încep unul și vreau să-l duc la sfârșit.
„Era greu să și respiri atunci când îl vedeai pe Oblemenco!”
- Vreau să ne întoarcem un pic la începuturi. Când erați copil, visați vreodată să ajungeți fotbalist atât de mare, atât de cunoscut, atât de iubit în fotbalul românesc?
- De mic copil nu. Dar bineînțeles că băteam mingea în fiecare zi pe maidane. La 12-13 ani am fost... că era exact și atunci regula aia cu juniori în teren la Divizia C. Eram la Progresul Strehaia. La 15 ani am jucat ca junior obligatoriu la Strehaia. Am jucat foarte bine.
- Așa. Și ce-ați făcut atunci?
- Jucând în meci amical cu Universitatea Craiova, echipa de tineret, am reușit un gol frumos acolo. Era domnul Deliu antrenor la vremea aceea, Dumnezeu să-l odihnească!, nu mai este printre noi. M-au observat, au venit după aceea la părinții mei și de la 16 ani am venit la Craiova. Cariera am început-o foarte repede. De la venitul cu taică-miu la Craiova să-l vedem pe Oblemenco, pe timpurile acelea, în ’73-’74, la un an de zile am ajuns să joc cu el în echipă.
- O ascensiune incredibilă.
- Într-un an de zile! Am avut un început fenomenal la tineret, după aceea, la 16 ani și jumătate, am debutat cu Cernăianu la "Campioana unei mari iubiri".
- Ați avut și talent, și muncă, și ați avut și noroc să vă descopere antrenorul rapid.
- Exact, da. A început după aceea o perioadă de schimbare a echipei. Cu celebrii Oblemenco, Deselnicu, Țarălungă și Teașcă venind în ’76. A schimbat în câteva luni aproape toată echipa. I-a cam obligat să plece pe cei mai în vârstă și a promovat foarte mulți jucători care s-au regăsit în performanțele pe care le-au obținut.
- Când erați copil și ați intrat în vestiar, ce sentiment ați avut prima oară când vă vedeați, practic, idolii acolo, lângă dumneavoastră?
- Era greu să și respiri atunci când îl vedeai pe Oblemenco! Care era un monstru sacru al fotbalului la vremea aceea și iubit de toată lumea. În plus, tensiunea și presiunea de a-l schimba pe Oblemenco… adică să vii să-l schimbi la vremea aceea pe Oblemenco, era foarte greu. Și, cu timpul, am reușit!
- O altă bornă importantă a carierei.
- Da. Am învățat multe de la el! Și ca jucător, apoi l-am avut și ca antrenor și mi-a ieșit. Am marcat foarte multe goluri. După el, practic, sunt al doilea golgheter din istoria Craiovei.
- V-a ajutat că v-a luat sub aripa lui de la început? A fost și ăsta un avantaj?
- Bineînțeles! Se juca în formula 4-2-4, cu doi atacanți. Mai erau jucători lângă Oblemenco, mai era Bălan, care era la vremea aceea... Eu eram copil, dar Cernăianu a început să mă introducă și am rămas titular!
- Era greu, când ați intrat în primul meci, să jucați pentru echipa mare? V-a fost teamă?
- Emoțiile! Vă dați seama să joci cu o echipă care ieșise campioană a României la vremea aceea... Lumea te mai și judeca... că ori intrai în locul lui Oblemenco, ori cu el acolo, trebuia să ai un randament bun. Adică să-l faci uitat! Iar eu l-am făcut uitat pe parcurs. Cu toate că e greu să-l faci uitat pe Oblemenco, care mi-a fost idol și-acum dă și numele stadionului.
- Aveați o echipă cu jucători foarte buni, o echipă cu public foarte bun.
- Exact.
- Era presiunea dublă din punctul ăsta de vedere pentru dumneavoastră.
- Să joci la 17 ani cu 30.000 de oameni și să te analizeze prin prisma unui mare jucător era foarte greu. Erau emoțiile imense.
„Nu mai există respect! Mi s-au lungit mâinile cât am cărat la bagaje”
- Când ați depășit emoțiile, domnule Cămătaru?
- Mai târziu. La 20 și ceva de ani nu mai aveam așa. Eram călit, cum s-ar zice. Nu prea mai erau secrete. Mă simțeam foarte puternic din toate punctele de vedere. Și mental, și fizic, tot. Mai erau emoții. Nu pot să-ți spun că nu erau emoții înaintea unor meciuri, cum au fost și în cupele europene, și în echipa națională. Erau, dar nu mai erau alea de copil care au fost la început.
- Fiind în perioada de început, v-a ajutat foarte mult și faptul că aveați în echipă jucători cu nume, care erau alături de dumneavoastră și care v-au împins oarecum de la spate?
- Exact, începând de la Oblemenco și de la toți care erau în generația aceea. Să știți că au fost oameni extraordinari din punctul ăsta de vedere. Extraordinari au fost! Față de noi, ăștia mult mai tineri, pe care au încercat tot timpul să ne ajute. De fapt, asta e. Când ești mic și ești acolo, cu ei, trebuie să te ajuți, dintr-un punct de vedere.
- Mai cărați și-o geantă...
- Exact.
- Exista respect. Acum mai există respect între...
- Nu, nu, nu. Atunci exista respectul ăsta. Vreau să vă spun că am fost în Brazilia și mi s-au lungit mâinile cât am cărat acolo la bagaje, 60 de zile. Odată eram la Rio, după aceea la Sao Paulo, după în Cuiaba sau Mato Grosso. Și acolo, la aeroport, vă dați seama că noi trebuia să ducem toate bagajele. Ia-le, du-le înapoi, dar nu zicea nimeni absolut nimic. Așa am crescut și am debutat.
- Acum de ce credeți că nu există respect? Inclusiv în vestiare, sunt rupte, sunt divizate?
- Nu mai există pentru că generațiile s-au schimbat. Mentalul a fost jos, rău. De la Revoluție începând. Dintr-un punct de vedere noi n-am știut... Comportamentul s-a schimbat. Lumea era mult mai respectuoasă pe vremea aceea.
- Și mult mai disciplinată.
- Exact. Am și eu un nepot cu care mă duc la antrenament și ce-i acolo e o nebunie... Cu mamele copiilor, toată lumea e subiectivă, nu exista așa ceva. A reuși acum în sportul ăsta e o realizare pentru familia care are un copil. Pentru noi, pe primul loc era cartea, să facem o facultate. Pentru asta veneam noi la fotbal. Și veneam la Craiova pentru că era o echipă universitară și era un avantaj. Nu neapărat financiar, ci era școala.
- Pe vremea dumneavoastră copiii veneau la școală și din cauza lipsurilor. Și tocmai din acest motiv făceau performanță.
- Da! Dar să știți că și acum sunt multe cluburi particulare, private, care încearcă să creeze jucători pentru cluburile mari și echipa națională. Din păcate, după 1990 n-au mai ieșit mari fotbaliști. Tot ce-a fost după ’90 a fost din generațiile de dinainte.
- Crescute atunci, da.
- Exact! Nu prea mai ies jucători de valoare mare. Fotbalul românesc, din păcate... nu știu motivele. Sunt foarte mulți jucători străini în țară și asta nu e de bun augur. În loc să joace cu unul mai tânăr, preferă să joace cu cei care au experiență sau jucători ajunși la 28-30 de ani.
- Pe dumneavoastră cum nu v-a furat presiunea și atmosfera fabuloasă de la Craiova?
- Am reușit pentru că noi am dominat! Și chiar am simțit când echipa nu mai era ce trebuia. Momentele acelea din ’86, ’87, ’88. Ca dovadă că s-au și schimbat și n-a mai fost Craiova care fusese. Noi am fost o echipă și, din puțin noroc, 20 de jucători am reușit să facem ce n-a făcut o Românie întreagă. Mutasem fotbalul la Craiova. Nu prea le-a convenit chestia asta.
- Dumneavoastră ați plecat de la Craiova, la Dinamo.
- În 1986, dar n-aș fi plecat... Am plecat doar pentru a putea ieși afară. Asta a fost condiția mea pusă celor de la Dinamo. Condiție care s-a și realizat, oamenii au fost corecți din punctul ăsta de vedere. Voiam să joc mult mai devreme afară, dar, din păcate, am ajuns la 30 de ani.
„Trecem prin momente destul de grele. Nu mai avem jucători care să facă diferența”
- Atunci ați ajuns în Belgia.
- A fost bine! Am mai jucat încă cinci ani atunci, în Belgia și Olanda.
- Total diferit când ați ajuns acolo?
- Destul de greu. Eu veneam dintr-o țară comunistă. Mai ales că nici limba nu o știam la vremea respectivă. Făcusem rusă la școală. Te simțeai undeva, așa, mai ales vreo șase luni de zile, pe altă lume. Dar m-am acomodat repede. Am învățat repede franceză, că e destul de ușoară limba. Și după a mers bine.
- Când ați ajuns la primul antrenament, ați avut un șoc? V-a surprins ceva în modul lor de pregătire?
- În modul de pregătire nu, pentru că și antrenorii noștri mergeau la congrese, mergeau la multe analize de genul ăsta și știau. Majoritatea antrenorilor știau tipul de antrenamente care se făceau la vremea aia.
- Deci ați fost la nivelul optim și nu ați avut probleme.
- N-am avut niciun fel de probleme.
- Acum majoritatea celor care pleacă în străinătate, după o săptămână-două, se lovesc de un zid și, din mari titulari pe care îi avem în România, acolo nu există.
- Bun, dar nu din probleme fizice. Nu, problemele tehnice, poate. De altele ne lovim. Adică de la valoare! Valoarea e una, fizicul se face mai ușor.
- De ce nu reușesc jucătorii români în străinătate?
- Trecem prin momente destul de grele. Nu mai avem jucători care să facă diferența, nu au mai ieșit mari din ăștia, absolut deloc. Eu cred că avem o problemă și la mental. Acum părinții vor să le selecteze copiii înainte de a arăta ceva... E foarte greu.
- Suntem o țară de antrenori.
- Toți părinții visează! Părinții mei nu s-au implicat niciodată. Tata nici n-a știut în primele luni, când eram în Divizia C, la Strehaia. Mergeam cu acordul mamei, tata nici nu știa. Când a auzit, nu i-a convenit! Dar au venit cei de la echipă, antrenorul, președintele, și l-au rugat să mă lase. Dar în anii ’70 era altă lume.
- Apoi, în campionatul românesc erau mulți atacanți care dădeau ora exactă.
- Mulți atacanți de valoare! Uitați-vă acum, unde sunt nouarii?! Pe vremuri era bătălie mare.
- Era și ăsta un motiv să fiți mai bun decât restul?
- Era foarte greu să-l înlocuiești pe Oblemenco... 30.000 de oameni te analizau pentru ce făceai pe teren, te luau la huiduieli și te scoteau afară... Mie mi-a reușit! Am și făcut parte dintr-o echipă bună, am câștigat campionate, cupe. La echipa națională eram mai bine de 9, 10, 11, inclusiv rezervele erau de la Craiova. Am dat ora exactă la fotbal în România. Aș putea spune că am motivat restul echipelor, așa cum au fost cei de la Dinamo și de la Steaua.
- Care a fost momentul maxim al Craiovei?
- 1983. Meciurile din cupele europene, semifinalele. Pe vremea aceea se ajungea ușor în "sferturile" Cupei Campionilor. Aveai două tururi și erai în "sferturi". Cupa Campionilor era cea mai ușoară, Cupa UEFA era cea mai tare, aveai un meci în plus.
- Rămâne dezamăgirea că nu ați ajuns într-o finală europeană?
- Bineînțeles! Va rămâne mereu, până vom da colțul, vorba aceea... Pentru că am fost acolo, la meciul cu Italia. Acolo, eu așa am zis întotdeauna, că de acolo ni s-a tras, de la meciul ăla cu Italia, foarte greu, 1-0.
- Vorbim de returul semifinalei Cupei UEFA din sezonul 1982-1983. 1-1 la Craiova, după 0-0 la Lisabona, cu Benfica.
- N-am știut ce să facem după meciul ăla cu Italia... Au fost problemele legate de transportul de după meci. Multe gafe de organizare. Club amator! Organizatoric am fost amatori. Dacă eram profesioniști, rămâneam la București, ne odihneam și veneam a doua zi. Nu pleci după meci, să ajungi la 4 dimineața... După un meci cu o intensitate fantastică, cu Italia.
„Am ratat din Belgia un transfer la o echipă la Wimbledon. Bătusem palma”
- Dacă Rodion Cămătaru ar fi jucat astăzi, cu condițiile de acum, cum credeți că ar fi arătat traseul lui?
- M-aș fi văzut în Premier League! Chiar am ratat din Belgia un transfer la o echipă la Wimbledon. Bătusem palma, doar că la ultimul meci pe care l-am jucat, am avut un meci la Anvers, m-am accidentat. Chiar dacă m-aș fi dus la Londra a doua zi, ei voiau să joc săptămâna viitoare...
- Și nu s-a putut.
- Nu s-a putut și nu s-a mai făcut transferul, a picat...
- Așa s-a întâmplat.
- Bine, eu aveam o chestie ușoară. O chestie de zece zile, dar ăia aveau nevoie de mine imediat.
- Chiar, fotbalul românesc v-a ajutat în perioada aceea? Ați simțit că aveți unele beneficii?
- Eu zic că da.
- Inclusiv material?
- Da, da. Știe toată lumea cum era. Încasam niște bani. Mergeam la serviciu și după la fotbal. De fapt, noi nu mergeam la serviciu, primeam doar indemnizația și prima de joc. Ne simțeam semiprofesioniști.
- Primele erau bune în perioada aia?
- Nu pot să spun că câștigam sume enorme. Nu, dar pentru ce era în România erau bani, să zicem așa, nu extraordinari, dar se trăia bine.
„Mi-aș fi dorit să plec în Premier League”
- Salariul maxim pe care l-ați avut, care a fost?
- Păi, nu știți că pe timpul comunismului nu aveam... Eram undeva angajați. Era o întreprindere. Eram la ei acolo, pe stat, și primeam un salariu. De la Federație era o indemnizație și primele de joc care erau la negru. Erau cum erau pe timpul ăla.
- Ați avut probleme la pensie cu ele?
- Am avut, pentru că foarte multe nu s-au regăsit la pensie! De exemplu, primele de calificare cu Italia, pe care noi le-am încasat, nu existau. Erau prime oficiale, dar ele nu s-au regăsit nicăieri. Nu știu, n-au plătit impozitele la taxe. Erau niște sume destul de mari, 40.000 la calificare. Nu le-au regăsit...
- Uitându-vă la fotbaliștii din ziua de azi și la ce salarii câștigă, ce impresie vă lasă?
- Așa e viața și era normal ca lumea să meargă înainte, nu înapoi, și să schimbe multe lucruri. Se câștigă bani buni!
- Ce salariu ați fi avut acum?
- Nu știu dacă aș fi jucat mult timp în România. Vă spuneam că-mi doream să ajung în Premier League. Știți ce salarii sunt acolo.
„Steaua 1986 a fost mult mai bine organizată. Era altă lume acolo”
- Cel mai frumos moment la Craiova care a fost?
- Au fost momente frumoase la Craiova. Identitatea aici mi-am făcut-o, la Craiova. Am câștigat campionate, cupe, am jucat în cupe europene. N-aș putea să spun un moment. Au fost câțiva ani cu momente excepționale pe care nu poți să le uiți niciodată. Le iei cu tine.
- Dar un moment pe care l-ați schimba există?
- Poate acele momente dinaintea meciului cu Benfica. Nu știu. A fost o presiune imensă. Altfel, noi am fi jucat finala! Presiunea care a existat atunci și pentru calificarea la echipa națională. Noi eram mai mult de trei sferturi la echipa națională. Meciul acela cu Italia ne-a, să zic așa, răvășit mult pentru câteva zile înainte de semifinală. Asta aș schimba! Poate să fi jucat la o săptămână.
- Ce a avut Steaua în plus în 1986 și n-ați avut dumneavoastră la Craiova?
- A fost mult mai bine organizată. Deci era altă lume acolo. Știți și voi cine era acolo și totul a fost bine organizat de la început. Și încă o dată vă spun, Cupa Campionilor era mult mai ușoară decât Cupa UEFA... Am jucat de două ori sferturi de finală și noi. Faptul că au reușit, bravo lor! Au meritat, au avut condițiile necesare. Vă dați seama, erau cluburi departamentale. Și Steaua și Dinamo, cu alte condiții. Să fim serioși!
- Până să ajungeți la Dinamo, v-ați gândit vreodată să plecați în străinătate? Să fugiți?!
- Da, am avut momente când... La Campionatul European din Franța am avut o ofertă de la Kaiserslautern să rămân acolo. Dar n-am putut... Aveam părinții, mi-a fost frică. Dar am visat tot timpul și am ieșit târziu afară.
- A fost singura?
- Am mai avut una când eram în Mexic. Am fost acolo la un Campionat Universitar la care am ieșit golgheter. Și era o echipă mare, America, ce-a vrut să mă oprească acolo. Prin Gheorghe Gruia.
- Handbalistul.
- Da, da. N-am putut să...
- V-ați gândit la familia de acasă.
- Da... Vă dați seama cum erau vremurile acelea. Îi făceam probleme mari lui taică-miu
- Arestat?
- Nu, doar că-i schimbau funcția. Avea un job bun la Strehaia. Dar pe lângă asta era foarte greu mental, pentru că noi eram obișnuiți să plecăm și să ne întoarcem repede. Nu știam... Eram pe altă lume când ieșeam în Occident.
- Și erau cu ochii pe dumneavoastră?
- Nu, nu, nu. Din punctul meu de vedere, nu știu niciodată să fi fost... Să fi simțit acest lucru. Pentru că nu aveau ce să-ți facă afară. Nu aveau ce să-ți facă. Te duceai undeva, dar nu voiau să te ia cu forța.
- A fost un avantaj că ați jucat în comunism?
- Capitalismul nu a creat fotbaliștii pe care i-a creat comunismul. Uitați-vă care sunt ultimele valori? Toți au fost creați în comunism. Eu am trăit în Olanda, în Belgia, știu mentalul care există acolo, e diferit față de al nostru.
„Gheata de Aur o am acasă, nu a luat-o nimeni. Cu ce să mă afecteze?!”
- Controversa legată de câștigarea Ghetei de Aur vă deranjează?
- Ce controversă? Nu știu de controversă. Credeți că mă duceam să-i spun alături „Dă-te, bă, la o parte?!".
- Nu cred.
- Păi și-atunci?! Gheata o am acasă! Nu mi-a luat-o nimeni. Îi las să vorbească... Cei care vorbesc aveau zece ani la vremea aia. Întrebați-l pe Lucescu, că el a fost antrenor. Poate știe mai multe el. Eu nu știu. Eu eram pregătit să joc, nu eram pregătit să știu ceva...
- Ideea era că a rămas în istorie ca un moment...
- Să fie sănătoși, nu mă interesează pe mine asta!
- Dar nu v-a afectat niciodată?!
- Nu! Cu ce să mă afecteze?! O am acasă, nu a luat-o nimeni.
- Putea să fie ceva care vă nedreptățește.
- Nu, absolut deloc!
- Cea mai mare nedreptate pe care ați trăit-o în carieră?
- Nedreptate nu știu, că așa au fost vremurile. Dar la Campionatul Mondial din Italia aș fi vrut să joc și eu măcar un meci... Doar că au fost generații care s-au schimbat. Aș fi putut să joc în meciul cu Irlanda. Eram pregătit pe margine ca să intru măcar o repriză. Dar, din păcate, nea Ienei, Dumnezeu să-l odihnească!... Nu sunt supărat, pentru că și-a cerut scuze! I-a părut rău, asta e viața.
- Poate altfel era...
- Puteam să joc și eu un meci, dar am fost numai rezervă. În viață nu poți să le ai pe toate, asta e părerea mea.
„Îl moștenesc pe taică-miu. Avea un depozit care alimenta toate comunele și satele din Mehedinți”
- Perioada din străinătate cât de mult v-a ajutat pentru ce a urmat după cariera de fotbalist?
- Mult! Am învățat multe. Eu am ieșit în afară înainte de 1990. Am învățat multe. Când a venit capitalismul la noi, deja aveam viziunea bună. Am știut ce să fac. Și în business, ca și în fotbal, norocul joacă un rol. Procentul ăla trebuie să-l ai. Și eu l-am avut! Nu prea am dat rateuri la afaceri, că poți să investești și să se aleagă praful.
- Ați marcat bine și după cariera de fotbalist.
- Exact! Foarte bine! Am luat-o ușor după 1990, de-aia nici nu m-am implicat mult în fotbal. Am fost un an și ceva președinte, dar n-am mai vrut. Și domnul Rotaru, când a preluat echipa, mi-a propus să vin, dar eram implicat în investiții. I-am zis că nu pot să fac două o dată și l-am refuzat.
- Reclama sufletul comerțului...
- Îl moștenesc pe taică-miu. Avea un depozit care alimenta toate comunele și satele din Mehedinți. Era șef de depozit! Avea mâncarea și bătura.
- Era numărul unu.
- În ’70, ’80, vă dați seama... Antreprenoriatul e tot la fel. Simți, vezi... Am văzut în Belgia, în Olanda. Am încercat să facem și în România.
- În Craiova aveți apartamente sau clădiri de birouri?
- Doar clădiri de birouri. Apartamente am, dar închiriate.
„În Grecia nu te lasă să construiești dacă obturezi vederea celui din spate”
- În străinătate ați avut vreo intenție să investiți?
- Da, în Grecia, în Creta. Dar, din păcate, birocrația e și acolo. Cu autorizațiile de construcție. Sunt foarte greu de obținut. Și, în funcție de cât teren ai acolo, nu-ți dă voie decât 10 la sută din suprafață să construiești.
- Adică?
- Trebuie să construiești de așa natură încât să vadă și ăla din spate. Nu te lasă să construiești dacă obturezi vederea celui din spate. N-ai voie! Deci, la o mie de metri, ai voie doar pe o sută de metri. E cu dichis!
- Dacă l-ați întâlni pe tânărul Cămătaru, la 20 de ani, ce sfat i-ați da în carieră?
- A trecut așa de repede încât, de la un moment dat, așa mi s-a părut că... nu știu cum să vă zic... Viața a trecut incredibil de repede... Nu știu dacă aș lua-o de la început la fel. Poate aș fi mers tot la fel. Mi-a plăcut mult sportul. Ce m-a ajutat pe mine a fost și atletismul.
- Da, da.
- Am făcut atletism înainte de a mă duce la fotbal, cu un mare profesor la loturile olimpice. A fost și la lotul național, Constantin Ardeleanu. Am fost la 600 de metri și i-a părut rău că m-am dus la fotbal și n-am rămas la el, la atletism. Antrenamentele de atletism pe care le-am făcut cu acest profesor m-au ajutat foarte mult.
„Heerenveen e singura echipă care mi-a făcut meci de retragere”
- Fotbalul de astăzi cum vi se pare?
- Fotbalul a evoluat. Din păcate, pe plan internațional nu mai putem să fim o forță. E o diferență financiară. Banii fac achizițiile pentru a fi un club mare. La Craiova chiar e o performanță că ne-am calificat în Conference League.
- Dennis Man a ajuns în Olanda, cum ați văzut mutarea asta?
- E bine pentru el acolo, fotbalul din Olanda este ofensiv. Acolo nimeni nu se apără. Lumea vine la stadion ca să vadă goluri. Așa este mentalul și totul acolo. Nu o să vezi niciodată că se apără cu toată echipa. Iar el are calitățile de a rezolva acolo problemele astea. Cred că va fi un succes pentru el acolo.
- Ați avut trei ani la Heerenveen?
- Trei ani și jumătate.
- A fost o perioadă care a încheiat așa cum trebuia cariera dumneavoastră?
- Da! M-a iubit multă lume acolo. Chiar am și o stradă care-mi poartă numele. E singura echipă care mi-a făcut meci de retragere. Și mi-au dat și toate încasările!
- Incredibil.
- Și după meci am stat până la 4-5 dimineața! Lume, autografe, cadouri, tot felul de amintiri de la ei de-acasă... A fost frumos. Chiar nu mă așteptam.
- Cât timp ați jucat acolo v-au oprit o parte din salariu? Sau cum era?
- Din salariu, o parte intra în fondul de pensie. Am avut pensie de acolo, 15 ani. Era o pensie privată. Era un avantaj acolo. Dar nu mulți acceptau asta. Eu m-am gândit și la viitor.
„Nu-mi doresc nimic. Sănătate! Știți cum e...”
- Numele dumneavoastră în buletin e Radion.
- Da, da. Pe nașul meu din Strehaia, Pigulea, îl chema Gorun Radion. Așa era obiceiul, preluai numele nașului. Am și jucat cu el la Strehaia, în Divizia C. Eram doi Radion în teren.
- Și cum a ajuns ca toată lumea să vă spună Rodion?
- Am modificat la acte, că toată lumea scria cu "a"... Eu nici nu băgam de seamă că se scria cu "a" în loc de "o".
- Ce vă doriți? Cum vedeți noul an?
- Nu-mi doresc nimic. Sănătate! Știți cum e... Orice ai face pe lumea asta, dacă nu ai sănătate, nu ai nimic. Toate lucrurile să meargă bine pentru toți. Să ne vedem sănătoși!
{{text}}