Legea Novak sau frica de propria umbră

În sportul românesc a apărut de niște ani buni constantă care nu ține nici de antrenori, nici de generații și nici măcar de bani: reflexul de a invoca Europa exact în momentul în care suntem obligați să ne asumăm propriile eșecuri.

Și s-a întâmplat chiar acum, când președintele Nicușor Dan a decis să trimită la Curtea Constituțională a României Legea Novak, motivând că obligativitatea folosirii unui procent de minimum 40% sportivi români ar încălca principiile europene ale nediscriminării și liberei circulații a lucrătorilor.

Argument solid pe hârtie, discutabil în realitatea sportului românesc, acolo unde piața liberă a devenit, de ani buni, sinonimă cu abandonul.

Românii suferă că nu joacă

Pentru că adevărul incomod, pe care îl ocolim cu o eleganță suspectă, este că România nu suferă din cauza lipsei de talente, ci din cauza lipsei de minute acordate în competiții sportivului român.

Sportivul român nu este mai slab prin definiție, ci mai puțin folosit, mai puțin crescut și mai puțin protejat într-un sistem care a confundat deschiderea cu nepăsarea.

Iar când vorbim despre dreptul la muncă al sportivilor europeni, ar fi onest să ne întrebăm dacă nu cumva dreptul la muncă al sportivului român a fost sacrificat primul, discret, sezon după sezon, fără comunicate, fără sesizări și fără sesizări la Bruxelles.

Oțelul care nu înțelege

Luăm exemplul Oțelului Galați, un club care nu a fost niciodată un monstru financiar, dar care a câștigat un titlu și a jucat în Liga Campionilor nu cu armate de străini aduși pe bandă rulantă, ci cu un nucleu solid de jucători români, crescuți, rotiți, responsabilizați.

Oțelul nu a fost o excepție exotică, ci dovada că performanța poate fi construită atunci când românul nu este tratat ca soluție de avarie, bun doar când nu mai există alternative exotice mai ieftine sau mai ușor de schimbat. Astăzi, același model este invocat nostalgic, dar evitat sistematic în practică.

Cristi Munteanu se plânge că jucătorul român e mai scump decât străinul! De ce? Pentru că au venit atât de mulți fotbaliști străini foarte slabi, încât fotbalistul român e și mai bun, tot el face diferența, dar tot mai rar. Da, aici am ajuns, la un paradox pe care cluburile nu vor să-l accepte!

Europa îți permite

Ni se spune că Europa nu permite. Fals. Europa nu permite discriminarea pe bază de cetățenie, dar permite, în mod clar, politici de protejare a sportivilor formați local, exact acel tip de mecanism pe care România l-a ignorat ani la rând.

Germania, Portugalia sau Spania nu sunt mai puțin europene pentru că și-au apărat jucătorii crescuți în propriile sisteme, ci mai coerente. Diferența este că acolo regulile sunt respectate, iar aici sunt diluate până la inutilitate.

Cât despre amenzile considerate excesive, ele spun mai multe despre lipsa de încredere în capacitatea cluburilor de a respecta reguli decât despre vreo pornire punitivă a legii. Într-un sport în care recomandările sunt tratate ca sugestii opționale, iar regulamentele sunt negociate la fiecare început de sezon, o sancțiune blândă ar fi echivalat cu o invitație la ignorare.

Ne doare că legea e dată de cine nu trebuie?

Legea Novak nu este o capodoperă juridică și, probabil, va avea nevoie de ajustări pentru a trece testul constituționalității. Dar ideea ei de fond este corectă și necesară: fără un mecanism clar care să oblige cluburile să joace români, vom continua să ne mirăm, ipocrit, de ce naționalele sunt obosite, de ce jucătorii clachează la nivel internațional și de ce sportul românesc de echipă trăiește mai mult din amintiri decât din prezent. Europa nu este problema.

Problema este că, de prea mult timp, ne este teamă să ne protejăm pe noi înșine. Sau dacă legea era dată de un român din partidul de la guvernare, cu siguranță ar fi fost superbă!