Laura Badea este prima campioană olimpică din istoria sportului românesc la floretă feminin individual, performanță reușită la Jocurile Olimpice de la Atlanta din 1996.
A participat la patru ediții consecutive ale JO și a urcat de trei ori pe podiumul olimpic - de două ori la Atlanta (a cucerit medalia de aur la floretă individual și medalia de argint cu echipa feminină a României) și o dată la Barcelona, în 1992, unde a fost componentă a echipei feminine României medaliată cu bronz. Toate motivele să primească titlul de „Legendă GSP”.
- Laura Badea, anul viitor se împlinesc 30 de ani de la medalia olimpică de aur de la Atlanta. Scrima e un sport de o zi, pe care tu ai trăit-o la maximum. E mult, e puțin de atunci, cum ți se mai pare?
- Da, mi se pare că a trecut o perioadă lungă de timp. Sincer, câteodată nici nu pot să-mi închipui că am făcut sport de înaltă performanță, pentru că acum am alte preocupări. Dar amintirea zilei din 22 iulie, când am ieșit campioană olimpică, o să rămână prezentă în memoria mea. A fost un titlu pe care mi l-am dorit, un titlu pentru care am muncit foarte mult. Eram campioană mondială en-titre; în 1995, la Haga, câștigasem titlul mondial la individual. Veneam cu o responsabilitate, dar, în același timp, îmi doream să pot să le ofer ceva antrenorilor mei. Celor care m-au îndrumat să ajung la înaltă performanță: doamna Maria Vicol, doamna Popescu Rodica și ceilalți, dar, în mod special, domnului Tudor Petruș. Cel care a crezut în mine, care, atunci când Reka Lazăr-Szabo câștiga în 1994 titlul mondial și eu l-am întrebat: „Credeți că voi ajunge și eu vreodată campioană mondială?”, mi-a zis că, dacă cred măcar 50% din cât crede dânsul, voi ajunge.
- Interesant.
- Și atunci mi-am dat seama cât de multă încredere are în mine, cât de mult își dorește ca eu să performez. Dovada a fost că, în următorul an, am ieșit campioană mondială. Și, bineînțeles, visul suprem al fiecărui sportiv care face înaltă performanță este titlul olimpic, iar eu am reușit la acea ediție a Jocurilor Olimpice, care, în mod normal, ar fi trebuit să se desfășoare la Atena, pentru că erau 100 de ani de la înființarea Jocurilor Olimpice moderne. Dar s-au desfășurat la Atlanta și, pentru mine, a fost de bun augur.
Laura Badea: „Contează foarte mult psihicul și oamenii din jurul tău”
- Ziceam că scrima este un sport de o zi. Totuși, de unde vine continuitatea celo care fac performanță?
- Pregătirea cred că este constantă pentru toată lumea, pentru toți cei care sunt cel puțin în primii 16 din Cupa Mondială. Oricare dintre acei 16, oricare sportiv, scrimer, poate să câștige un concurs de Cupă Mondială și, bineînțeles, poate să acceadă într-o finală mondială, olimpică sau europeană. Din punctul meu de vedere, contează foarte mult psihicul. Contează foarte mult oamenii din jurul tău, încrederea pe care ți-au dat-o și, nu în ultimul rând, tu ești pe planșă, deci totul depinde de tine, de inspirația pe care o ai în acel moment și, bineînțeles, de bagajul tehnic pe care l-ai acumulat de-a lungul timpului.
- Este scrima un sport capricios? Te-a tratat vreodată scrima, sportul tău, cu capricii? Te-a trădat vreodată?
- Poate m-a și trădat. Nu știu acum, adică n-aș putea să dau un exemplu concret, dar cred că scrima, într-un fel, m-a ales pe mine. De fapt, doamna Popescu Rodica m-a ales pe mine din multitudinea aceea, mulțimea de copii care au început scrima odată cu mine la Clubul Sportiv Școlar nr. 1. Și, de asemenea, cea care m-a îndrumat spre performanță ulterior a fost doamna Maria Vicol, medaliată olimpică în 1960, la Roma. Când am ajuns la Steaua și la lotul național, domnul Tudor Petruș.
- Privind înapoi, care era punctul tău forte pe planșă? Unde te simțeai tu imposibil de rupt? Care era locul unde erai tu cel mai stăpână pe tine?
- Eu sunt berbec. Berbecii se aruncă, se avântă, se aruncă cu capul înainte. De foarte multe ori am atacat. Numai că s-a întâmplat un episod în 1995, înainte de un concurs de Cupă Mondială de la Marsilia, în care am făcut, la antrenament, o entorsă. Practic, n-ar fi trebuit să mai particip la acea competiție, dar biletele erau luate, înscrierea era deja făcută, așa că n-am avut decât să concurez cu piciorul bandajat într-o fașă rigidă și să văd dacă pot să fac ceva.
- Așa.
- Asta însemna să stau în apărare, pentru că atunci când ataci trebuie să fandezi mai mult, trebuie să folosești piciorul din față mai mult, deci eram în imposibilitatea de a-l folosi foarte mult. Așa că domnul Tudor Petruș m-a sfătuit să fac apărare.
- La ce te-a ajutat?
- Ceea ce mi-a prins bine, pentru că am descoperit că nu stau bine numai la capitolul atac, că am și o apărare foarte bună și că, în momentul în care le voi combina, va ieși ceva foarte bun. Dovadă că am câștigat acel concurs cu entorsă, făcând apărare, din când în când surprinzându-mi adversarul cu un atac pe pregătire, dar majoritatea acțiunilor au fost făcute din apărare, încercând să mă apăr, să parez și să dau ripostă.
Laura Badea: „Am muncit foarte mult, chiar făceam trei antrenamente pe zi”
- O mare parte din viața unui sportiv se desfășoară în durere. Povesteai mai demult de degetul rupt. Cum depășești problemele medicale?
- Nu am avut foarte multe. Am avut această entorsă, am avut înainte de ziua în care s-a desfășurat competiția olimpică de la Atlanta, cu câteva zile, trei zile cred că au fost, dacă mi-o aduc bine aminte, un antrenament în care am făcut un asalt de pregătire cu o sportivă din Tunisia. A fost o luptă corp la corp, în care mi-am dat degetul peste cap și atunci a trebuit să fac recuperare. Antrenamentele au fost mai puține, mai mult m-am bazat pe picioare, deci pregătirea specifică pe planșă, mai puțin cu floreta.
- Și altă accidentare?
- Am mai avut, în 2003, o ruptură fibrilară la piciorul din spate. Am avut patru zile de concurs, în a patra zi am făcut acea ruptură, aveam deja 33 de ani. M-am gândit puțin că voi pierde următoarea ediție a Jocurilor Olimpice, dar mi-am revenit destul de repede cu ajutorul domnului doctor Pompiliu Popescu și al doctorilor de la Centrul Național de Medicină Sportivă. Am reușit să mă calific la a patra ediție a Jocurilor Olimpice.
- O să spui că exact accidentările astea, într-un fel, te-au ghidat să te concentrezi asupra altor lucruri și ai răzbit dincolo de ele și prin ele.
- Da, nu m-am gândit niciodată la ceva rău. Adică am crezut întotdeauna că așa a trebuit să se întâmple, că ceva bun sigur mi se va arăta sau mi se va pregăti.
- Ce rol avea atunci, când erai la lot, acea concurență internă? Voi erați un lot și ai prins mai multe nuclee de floretiste foarte valoroase. Cum simțeai tu această concurență în lot, dincolo de prietenia care se dezvoltă, evident, într-un loc unde stai mult?
- Am prins, într-adevăr, o echipă extraordinar de puternică. Erau, la un moment dat, două campioane mondiale și o vicecampioană mondială în echipă. Vorbim de Reka Lazăr-Szabo și de Elisabeta Guzganu, care erau campioane mondiale, și de Claudia Grigorescu-Vanță, vicecampioană mondială. A fost foarte greu să intru în această echipă. Am muncit foarte mult, chiar făceam trei antrenamente pe zi.
- Dar...
- Îmi doream să ajung, să mă bage în seamă, să lucreze cu mine atât Elisabeta Tufan, cât și Reka Szabo. Am fost o norocoasă a sorții, pentru că, alături de ele și de Roxana Dumitrescu, actualmente Nicolae, ulterior au venit Roxana Scarlat, Irina Drăghici, Cătălina Petrescu, dar ele ulterior ultimele două s-au transferat la sabie. Deci a fost un nucleu foarte bun.
- Da, așa e.
- Chiar și Cristina, fata doamnei Ecaterina Stahl, campioană mondială în 1975. Echipa României de floretă a fost întotdeauna puternică. Sunt cinci campioane mondiale de-a lungul timpului, eu fiind ultima din acest șir. Sper că nu ultima din istorie, sper să vină cineva din urmă și să mai fie cineva în floreta feminină.
Laura Badea: „Am stat mai mult cu antrenorii decât am stat cu familia mea”
- Ce le datorezi, pe partea asta de om, nu de sportiv, antrenorilor tăi?
- Totul. Am stat mai mult cu ei decât am stat cu familia mea. Ei m-au învățat cum să mă comport de foarte multe ori, pentru că cu ei petreceam majoritatea timpului, în afară de antrenamente. Mergeam la competiții, nu mergeam cu avionul la vremea aceea, mergeam cu microbuzul, deci petreceam mult mai mult timp împreună; mergeam cu trenul. Noi, între noi, eram prieteni și ne ajutam. Ne recomandam cărți, filme, spectacole.
- Cum se făcea.
- Am fost o echipă care a rămas și peste timp. Suntem încă prietene, ne vedem o dată pe lună, luăm masa împreună, chiar dacă unele sunt departe. Ne auzim la telefon, iar atunci când vin în țară ne vedem. Deci am rămas o echipă unită, o echipă care s-a ajutat, s-a susținut. Ne-am bucurat pentru fiecare succes al fetelor, întotdeauna am fost unite. Nu a existat o concurență în afara planșei.
- După ce se retrage, cât de greu este pentru un campion să intre în viața oamenilor care n-au făcut sport sau care n-au făcut înaltă performanță în sport?
- Am fost din nou norocoasă, pentru că, atunci când am hotărât să-mi închei cariera sportivă, am avut de ales între Comitetul Olimpic și Sportiv Român și Clubul Sportiv al Armatei Steaua. Venise și o propunere de la federație ulterior, dar am decis ca drumul meu să continue la Comitetul Olimpic și Sportiv Român, unde am întâlnit oameni minunați. Nu a fost ușor la început, pentru că nu știam ce înseamnă să faci un referat, o notă de fundamentare, un decont, pentru că a trebuit să preiau funcția doamnei Mihaela Peneș, campioană olimpică la aruncarea suliței.
- Da, da.
- Și nu a fost deloc ușor, deci a fost o moștenire grea de dus… Și am reușit cu ajutorul colegilor și al meu, bineînțeles, pentru că mi-am dorit foarte mult să învăț. Am avut și oameni, cum am spus mai devreme, foarte buni în jurul meu, care m-au ajutat și care m-au susținut în toate demersurile pe care le-am făcut ca director al Departamentului de Educație Olimpică – Sport Școlar și Universitar.
- Vreodată, cât ai stat pe planșă, ai avut un moment în care te simțeai, nu știu, că faci același lucru la nesfârșit? Sau că ți se cere prea mult de la tine? Sau că ai ajuns la o limită pe care vrei să o rupi sau să renunți?
- Nu, nu. Eu am fost creativă. Fiind stângace, suntem puțin mai creativi decât dreptacii. Niciodată nu mi-au plăcut exercițiile monotone. Întotdeauna am încercat să aduc ceva nou. M-a și ajutat antrenorul. Adică a înțeles dorința mea de a face și altceva. Și atunci, pentru mine, n-a fost o greutate pe umeri. Faptul că făceam, poate, la un moment dat, niște exerciții pe care le-am început, nu pot să spun că le-am îmbrățișat cu toată ființa mea. Dar, ulterior, ele mi-au ieșit în competiție. Și mi-am dat seama că acele exerciții pe care le-am făcut și acel asalt de ținere a distanței, pentru că în scrimă trebuie să ții foarte bine distanța pe planșă ca să poți să prinzi momentul de atac sau de apărare, au fost niște elemente care m-au ajutat.
Laura Badea: „Ce s-a schimbat în scrimă? S-a pierdut atacul, care era o frumusețe”
- Scrima este un sport care produce foarte multă adrenalină. Cum ai face tu reclamă acestui sport, pe care lumea nu-l înțelege foarte bine?
- Este din ce în ce mai atrăgător, deoarece au micșorat timpul de lovire. Se blochează mai repede după ce ai lovit.
- E mai dinamic.
- Mai dinamic este, un pic. Observăm că nu mai este scrima aceea clasică, nu mai sunt elementele acelea complexe pe care le făcea Reka Szabo. Sau nu mai sunt nici sportivii care au fost odată, dar nici antrenorii. Eu cred că, totuși, scrima nu mai este la nivelul care a fost odată. La floretă mă refer strict.
- Am înțeles.
- Este destul de greu să înțelegi un asalt de floretă sau un asalt de sabie. Poate sabia o vezi un pic mai ușor, dar la floretă, pentru că este o armă convențională, trebuie să știi cine are inițiativa, trebuie să știi puțin regulile jocului și trebuie să urmărești cu atenție lamele adversarului, dar nu numai lama, ci și piciorul și momentul de începere al acțiunii.
- De ce crezi că este diferența asta pe care o observă toți între scrima de acum 20–30 de ani? Ce s-a schimbat în lumea asta?
- Acțiunile tactice și tehnice nu mai sunt aceleași. S-a pierdut atacul, care era o frumusețe. Trebuia să-l pregătești; nu mai ai timp de pregătire foarte mult. Se dau tușe de la corp la corp mai mult decât se dădeau înainte, cu remize mai multe față de cum erau înainte. Deci, într-un fel, s-a schimbat. Fiind mai dinamic, trăgătorii nu mai au timp să pregătească atât de mult o acțiune. Trebuie să se desfășoare totul într-un timp mai rapid, mai scurt, iar acțiunile nu mai sunt aceleași. S-a simplificat.
- Și-a pierdut lumea răbdarea și în domeniul ăsta? Nu numai în general, că așa pare.
- Dacă urmărim Lee Kiefer, o să vedem că face doar un atac. Și vedem foarte multe lovituri de la corp la corp; din toate pozițiile are o îndemânare extraordinară. Nu se mai face o acțiune de intenția a doua, să-l chemi pe adversar, să poți să-l parezi și să dai ripostă. Deci totul e simplificat și s-a pierdut frumusețea aceea. Și la floretă, băieții, nu mai e aceeași dinamică.
- Nu mai construiești.
- Poți să spui că e ca la sabie, unde pleci preconceput, știind cum va reacționa adversarul. Acolo lucrezi mult mai rapid, de acolo.
„Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge campioană europeană, mondială, olimpică”
- Vreun regret de parcursul carierei tale, pe ceva ce ai făcut sau ceva ce n-ai făcut, sau ai fi vrut și n-ai apucat, sau ai făcut prea devreme, nu știu?
- Nu, nu, nu. Eu am început scrima destul de târziu. Aveam 13 ani. Atunci nu se începea atât de devreme sportul de înaltă performanță. Nu existau campionate naționale pentru copii. Am participat doar la două Campionate Mondiale de juniori. Nici măcar n-am avut Campionat Mondial de cadeți. N-am prins această perioadă. Regrete?
- Da.
- Nu pot să am niciun regret, pentru că am câștigat tot ce se putea câștiga, în afară de acel titlu mondial universitar. Am reușit o medalie de bronz cu echipa. Dar, în rest, n-am chiar niciun regret. S-a întâmplat așa cum trebuia să se întâmple totul în cariera mea. Am fost binecuvântată, din punctul meu de vedere, pentru că nu m-am gândit niciodată că voi ajunge campioană europeană, mondială, olimpică. Nu, îmi doream și eu un titlu de campioană națională la copii. Ulterior mi-am dorit să ajung campioană balcanică. Am reușit și aceasta.
- Pas cu pas.
- Am luat-o treptat, pas cu pas. Obiectivele mele au fost pe termen scurt, mediu și lung. Doar în momentul în care am ajuns la lot și am avut onoarea să lucrez cu această echipă pe care am menționat-o mai devreme, atunci am început să cred și să-mi doresc să ajung și eu la performanțele lor.
- Dar a existat vreo floretistă de care ți-era frică, cu care ți-era nasol să tragi, te împiedica, te încurca, te încurca la nivel mental sau la nivel fizic?
- Oho! Au fost foarte multe. Aveam și adversare pe care puteam să le bat; cred că, câteodată, dacă m-ai fi trezit în momentul respectiv cu jumătate de oră mai devreme, știam ce să-i fac, o băteam fără să mă gândesc. Dar erau și sportive care erau incomode, chiar și de la noi. Mă chinuiam cu Mioara David, sportivă de la Brașov, chiar și cu Roxana, câteodată, și cu Reka. Până s-o bat pe Reka, mai mult am pierdut decât am câștigat.
Poveste perfectă: cum le-a învins pe Valentina Vezzali și Giovanna Trillini
- Și din străinătate?
- Valentina Vezzali, Giovanna Trillini. Erau perioade când eu câștigam, erau perioade când ele câștigau. Teamă nu mi-a fost, practic, doar îmi erau incomode. Mi-aduc aminte că doamna Maria Vicol și domnul Petruș, ulterior, mă puneau întotdeauna să trag cu adversarii incomozi. Așa reușeam să trec peste această capcană psihică! Atunci când vezi un adversar care îți este incomod, deja mintea ta lucrează și nu mai reușești să găsești procedeele cu care să-l învingi.
- Pe Valentina Vezzali și Giovanna Trillini ai reușit să le învingi pe amândouă în cea mai glorioasă zi a carierei tale. Cum ai trăit acele două asalturi, în mod special, din ziua de 22 iulie 1996?
- Sincer, le-am trăit și încă le trăiesc și acum, când mă uit, câteodată, la filmulețe. Parcă tot mi-e frică că voi pierde... Le-am trăit la maximum, pentru că au fost două asalturi foarte grele. Primul l-am avut atunci cu Trillini, în semifinală, pentru intrarea în primii doi, și Trillini m-a condus cu 13-7. Cu un an înainte, la Campionatul Mondial, tot așa: am condus eu, m-a egalat; chiar am avut eu 9-7, apoi 10-9 pentru ea, și am reușit să câștig titlul mondial. Deci, într-un fel, se repeta asaltul de la Campionatul Mondial. Îl vedeam pe domnul Petruș cât de mult își dorea să câștige acel asalt.
- Și?
- Eu, în momentele acelea, chiar nu știam ce aș putea să fac ca să o lovesc, să găsesc procedeul cel mai corect încât să pot să dau tușa, să revin de la 13-7. Sala era cu mine, pentru că aveam o galerie foarte bună. Lumea ținea cu mine. Și atunci m-am gândit să atac. M-am gândit că n-am ce să pierd, nu puteam decât să mai primesc două tușe și să pierd asaltul pentru intrarea în primii doi și să urmeze asaltul pentru medalia de bronz. Am reușit să o egalez, după care am condus 14-13 și m-a egalat ea, 14-14. A expirat timpul de luptă. Era minutul în care unul dintre adversari are avantaj. N-am ieșit eu la tragerea la sorți, deci ea avea prioritate, avea avantajul. În cazul în care timpul expira și nu se dădea nicio tușă, ea era declarată câștigătoare.
- Emoțiile cum erau?
- Mi-era puțin teamă, dar, în același timp, m-am gândit că n-am ce să pierd. Am riscat, am atacat-o. N-am să uit niciodată: spre metru. Am văzut-o că mă parează. Atunci mi-am dat seama că, dacă voi rămâne pe loc, era imposibil să scap de lovitura ei, de riposta ei, așa că am micșorat distanța, am venit puțin în față. Am reușit să pun vârful floretei pe lameul ei și ea a dat pe lângă mine. În momentul acela l-am văzut pe domnul Petruș în picioare. M-am bucurat foarte tare. Mi-am dat seama că sunt în stare să mă lupt pentru titlul olimpic.
„Îmi doream să petrec timp cu Maria și neglijam odihna”
- Și a venit meciul cu Vezzali.
- A fost mai ușor, pentru că ea, când a intrat pe planșă, era puțin palidă. Nu se aștepta ca eu să fiu învingătoare în asaltul cu Giovanna Trillini, după acel 13-8, așa încât n-am avut ce pierde. Era titlul olimpic, eu eram deja cu medalia asigurată, practic argintul era al meu. Mi-a fost mult mai ușor, nu știu, mult, mult mai ușor. Am reușit să fac acțiunile pe care mi le-am propus, am făcut foarte multe atacuri și am câștigat cu 15-10.
- Descrierea ta, aproape cinematografică, a asaltului pe care l-ai avut cu Giovanna Trillini, acum trei decenii. Mai țineți legătura cu ea sau cu Valentina Vezzali?
- Sigur. Ne-am mai întâlnit, la un moment dat, când eram la Comisia de Regulament a Federației Internaționale de Scrimă; am fost opt ani de zile și ne-am mai întâlnit la competiții. Chiar ne mai scriem pe Facebook, mesaje, impresii, atât cu ea, cât și cu Giovanna, cât și cu Diana Bianchedi, cea care este chiar în Comitetul de Organizare al Jocurilor Olimpice de Iarnă de anul viitor. Am fost prietene în afara planșei, pe planșă eram adversare în adevăratul sens al cuvântului. Niciodată n-am lăsat o tușă nici de la ele, dar nici eu. Am încercat să câștigăm.
- Cum schimbă maternitatea viziunea asupra sportului?
- Păi, devine ființa cea mai importantă a ta, a familiei. Eu mi-am dorit să stau cât mai mult timp cu Mari. Dar, după ce am născut, în 2001, n-am avut decât o dorință: după patru luni de zile, să pot să reîncep antrenamentele, să mai concurez la o ediție a Jocurilor Olimpice. Asta se întâmpla în 2002, când am revenit în aprilie. Urma un Campionat European.
- Așa.
- Sincer, nu știam dacă voi fi în stare să concurez, dar condiția mea fizică era bună, pentru că eu, în momentul în care am rămas însărcinată, am continuat să fac scrimă, chiar dacă din postura de antrenoare. Eram antrenoare la Clubul Sportiv nr. 3 Steaua și lucram cu niște junioare foarte bune, care ulterior au ajuns la lot, și mi-am menținut, să spunem, condiția fizică într-o stare destul de bună. Deci nu mi-a fost greu să mă readaptez după patru luni și jumătate de stat acasă. Într-o lună și jumătate participam la Campionatul European și chiar ocupam poziția a doua. Mi-a fost mai greu, pentru că, atunci când mă întorceam acasă, îmi doream să petrec timp cu Maria și neglijam odihna. Nu este ușor.
- Trebuie să te împarți.
- Chiar la un moment dat mă simțeam așa, puțin vinovată, că nu eram tot timpul prezentă în viața ei, dar, după Atena, unde am reușit un loc 5 la individual, am decis că trebuie să renunț la scrimă. Să stau cât mai mult timp cu copilul meu, cu fetița mea, și să văd și să o ajut în devenirea ei ca om.
- Ceea ce s-a întâmplat. Apoi a fost Atena și retragerea firească, încununată de medalii, de trofee.
- Da, chiar și atunci, în anul acela când m-am retras, am fost dublă campioană europeană, individual și pe echipă, la 34 de ani.
„Părinții investesc foarte mult în copii, le plătesc competiții, echipament, chiar și antrenori”
- Am tot vorbit în ultimii ani cu sportivi, cu sportive mai ales, că sunt spadasine, sunt floretiste, sunt sabrere, dar toate spun un lucru: „Pe mine m-a inspirat Laura Badea.” De ce ai avut un cuvânt bun pentru toată lumea?
- Pentru că și eu, la rândul meu, am fost încurajată și întotdeauna am avut oameni buni, oameni care au crezut în mine, oameni care mi-au dat un sfat bun. Am lucrat cu doamna Vasile Chelaru, antrenoarea antrenoarei mele, doamnei Maria Vicol. Mi-aduc aminte că mă trimitea la sala Floreasca, când eram mai mică, să iau lecții de scrimă de la dânsa. Pe stânga, dânsa era stângace. Eu, fiind dreptace, spunea că ar fi bine să lucrez și cu cineva care dă lecții pe mâna stângă. Și mi-aduc aminte că erau sportivi care nu erau neapărat în loturile naționale, dar care mă încurajau atunci când eram acolo, în sală. La rândul meu, îmi doresc ca acești tineri să se autodepășească, să viseze, să muncească și să-și realizeze obiectivele sau dorințele pe care și le pun.
- Da, corect, așa este.
- Și eu am visat. Așa cum am spus, am visat să ajung campioană balcanică, am visat să ajung, pe urmă, campioană europeană. S-a întâmplat după ce a câștigat Reka. Multe, multe obiective pe care mi le-am propus: să câștig un concurs de Cupă Mondială.
- Erau niște pași folositori.
- Sigur că da, erau niște pași folositori, dar nu puneam atât de mult preț. Nici nu participam la toate aceste concursuri de Cupă Mondială, o dată din punct de vedere financiar, pentru că nu erau bani la federație. În al doilea rând, domnul Petruș considera că este bine să nu participăm la toate, să participăm doar la o parte, să ne antrenăm în acea perioadă în care nu participam la competiții și să fim mai puternici, să atingem vârful de formă la Campionatul European și Campionatul Mondial.
- Ce crezi că lipsește acum oamenilor din scrimă? Sau poate că nu lipsește, poate că se apropie ceva bun, în virtutea Los Angeles 2028?
- Mi-aș dori foarte mult să reușească și fetele de la spadă să fie alături de băieții de la sabie, chiar și la floretă mi-aș dori, pentru că sufletul meu a rămas tot acolo. Cred că ne lipsesc antrenorii, asta în primul rând. De participat se participă. Părinții investesc foarte mult în copii, le plătesc competiții, echipament, chiar și antrenori, pentru că la cluburile private știm foarte bine că totul se face contra cost. Mi-aș dori să reușească. Avem o echipă de sabie băieți extraordinară, tânără, bună și dornică de a face performanță; vedem că s-a schimbat. Acum băieții fac performanță, fetele mai puțin.
- Da, da. Plus că…
- Revenirea domnului Octavian Zidaru la lotul olimpic de spadă feminin mie îmi dă o stare de bine, de încredere, și sunt convinsă că, dacă fetele vor avea încredere în dânsul, în indicațiile și în programul de pregătire, vor reuși o calificare, chiar dacă în extremis. La floretă mi-aș dori să fie o echipă omogenă. Nu știu dacă vor reuși să califice echipa, este foarte greu.
- De ce?
- Cred că din cauza antrenorilor, în primul rând, și a dorinței lor. Nu știu, mi se pare că unii dintre ei, nu toți, nu mai au acea dorință. Nu avem nici sparring-parteneri. Putem spune și asta, pentru că contează foarte mult cu cine te antrenezi. Dacă n-ai adversari în România, în țară, coechipieri, atunci trebuie să faci cantonamente în străinătate. Știm foarte bine că acestea implică costuri, chiar dacă federația a făcut niște eforturi și s-au mai făcut pe bază de reciprocitate. Adică au mers ei în Ungaria sau în Italia și, pe urmă, au venit echipele lor la noi, în România. E un efort de echipă, aș putea spune.
„Este o muncă foarte grea să fii antrenor și, ca femeie, este și mai greu”
- Vorbești despre antrenori. E un element foarte important în dezvoltarea unui sportiv. Tu ai încercat să faci acest pas și nu l-ai dus până la capăt. Ce te-a împiedicat să mergi pe drumul antrenoratului?
- Nu l-am dus până la capăt, pentru că nu mi-am dorit niciodată să fiu cu adevărat antrenoare. Întotdeauna m-am gândit că rolul femeii este lângă familie. Eu, fiind sportivă și plecând foarte des, plecam foarte des de acasă, în cantonamente, la competiții, mi-am dorit ca, atunci când voi încheia capitolul scrimei, să stau mai mult cu familia.
- Un lucru normal, da.
- Perioada aceea în care eu am fost antrenoare a fost pentru că trebuia să-mi dau definitivatul. Și atunci trebuia să am practică. Mi-am dat seama cât de greu este să fii antrenor. Nu este simplu. Antrenorul trebuie să fie și psiholog sau, cel puțin la vremea aceea, era și antrenor de pregătire fizică. Și antrenor de scrimă, psiholog, doctor câteodată, părinte, orice. Este o muncă foarte grea să fii antrenor și, ca femeie, este și mai greu, pentru că pleci foarte mult de acasă. Nu este simplu, dar, la un moment dat, trebuie să faci o alegere. Eu am ales să stau mai mult lângă familia mea.
- În continuare ești legată de copii și pare că nu te desprinzi așa ușor și că nu te desprinzi niciodată, de fapt, de lumea asta. Care este moștenirea ta sportivă, pe care o simți tu că ai lăsat-o?
- Cred că am contribuit la destinul, să spunem, mai multor floretiste de-a lungul timpului. Am încercat să le ajut, pentru că și eu, la rândul meu, am fost ajutată. De asemenea, de câte ori sunt invitată să fac o premiere sau să particip la un concurs de scrimă, niciodată nu am refuzat. Întotdeauna, în momentul în care am stat lângă un sportiv și am văzut că are capacitatea de a merge mai departe, de a face performanță, l-am încurajat, l-am susținut și mi-am droit. Chiar și acum mă bucur de câte ori văd că scrima are performanțe. Mă bucur de toți cei care reușesc. M-am desprins de scrimă, dar, de câte ori sunt solicitată, sunt acolo, sunt cu o vorbă bună și le doresc din toată inima să performeze.
{{text}}