Bert Trautmann a început ca parașutist în Germania nazistă, a fost capturat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cine și-ar fi imaginat că avea să ajungă un erou al englezilor de la Manchester City, bifând un episod care l-a eternizat în folclorul fotbalistic?
A Bola prezintă, cu lux de amănunte, incredibila poveste a lui Bert Trautmann, fost parașutist în Luftwaffe, denumirea asociată forțelor aeriene militare ale Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial, devenit ulterior fotbalist.
Este un scenariu greu de imaginat, ca un fost militar al Germaniei naziste să devină un erou pentru englezi. Totuși, exact asta s-a întâmplat cu Bert Trautmann, care, printr-o perioadă de glorie în fotbalul britanic, a reușit să îngroape un trecut în strânsî legătură cu unul dintre cele mai întunecate regimuri din istoria omenirii.
Vorbim despre cineva care, de la parașutist în Luftwaffe (forțele aeriene ale celui de-al Treilea Reich), a ajuns un respectat portar în Anglia. Aceasta ar putea fi o scurtă descriere a întorsăturii epice din viața omului născut pe 22 octombrie 1923, în Bremen, ecranizată în filmul „The Keeper”.
Bert Trautmann: de la prizonier de război nazist la erou care a jucat o finală cu gâtul rupt
Bernhard Carl Trautmann și-a început cariera în fotbalul profesionist pe când avea 25 de ani, în sezonul 1949/1950, la Manchester City. Vârsta târzie la care s-a făcut remarcat în sportul rege expune trecutul său sumbru. Cu ani în urmă, el se afla sub ordinele regimului lui Adolf Hitler, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. A reușit să scape de ruși și de rezistența franceză, dar a fost în cele din urmă capturat de forțele britanice și luat prizonier de război.
„Am rătăcit pe câmpuri până la căderea nopții. M-am trezit lângă un sat. Totul era foarte liniștit. Ceva nu părea în regulă și am intrat într-o fermă pentru a mă adăposti. De nicăieri, americanii au sărit pe mine”, a povestit el despre capturare ani mai târziu, în 2004, din confortul casei de la malul mării, în zona Valencia, Spania.
„Apoi am auzit clicul armelor. Erau pe punctul de a trage în mine (...) Nu am idee de ce, dar ofițerul mi-a spus să mă îndepărtez. Și asta am făcut. Am alergat și am alergat, peste tufișuri și prin câmpuri... Am dat direct peste șase soldați britanici camuflați. Ei au fost mai puțin indulgenți”.
Gândurile unei posibile execuții au fost întrerupte de cuvinte neașteptate: „Salut, Fritz [referință britanică la soldații germani în Al Doilea Război Mondial], vrei o ceașcă de ceai?”. Puțin știa acel militar nazist - care deja pusese la îndoială inutilitatea războiului și riscase să fie împușcat de SS când se gândise să dezerteze - că viitorul îl va promova la statutul de legendă a unui club englez.
După ce a fost reținut în Belgia, în Anglia și-a ispășit pedeapsa — de la Essex a fost mutat la Marbury Hall, lângă Northwich, Cheshire, înainte de a se stabili în PoW Camp 50, în Ashton-in-Makerfield, Lancashire, unde talentul lui la fotbal a ieșit la iveală.
A început ca mijlocaș, a scris istorie în poartă
Curios este că a atras atenția inițial ca mijlocaș, ajungând să poarte mănușile doar într-un moment în care o accidentare epuizase opțiunile pentru poartă. Poziția între buturi avea să-i obțină un loc în istoria sportului rege.
A impresionat atât de mult încât a fost invitat să joace la St. Helens Town, echipă de lângă Wigan. Numărându-se printre cei 24.000 de germani care au decis să rămână în Anglia la ultimele repatrieri din 1948, Trautmann și-a schimbat numele Bernhard în Bert (mai ușor de pronunțat), a lucrat pentru Guvernul britanic într-o unitate de eliminare a bombelor din Liverpool și a muncit la o fermă, în timp ce se remarca la clubul amator. Între timp, Manchester City a apărut în peisaj.
Clubul a văzut în el potențialul de a-l înlocui pe Frank Swift, iar ceea ce a urmat a fost un meci amical cu St. Helens pentru a-l testa. Nu au existat îndoieli, iar pe 7 octombrie 1949, blondul cu ochi albaștri a devenit jucător al lui Manchester City, club pentru care avea să adune 545 de meciuri, de-a lungul a 15 sezoane (1949 - 1964).
Dar începutul nu a fost ușor, așa cum era de așteptat. Nu din lipsă de experiență — Trautmann credea că pregătirea lui de parașutist (de la nebunie la agilitate) fusese benefică pentru a se remarca între buturi — ci din cauza originii sale.
Trecutul teribil era prea proaspăt în memoria a cel puțin 20.000 de suporteri care se opuneau transferului și ar fi fost dificil să depășească această provocare. Trautmann a beneficiat de ajutorul rabinului din Manchester, Alexander Altmann: „Niciun om nu poate fi judecat în numele unui întreg popor.”
Contestat inițial, Trautmann avea să dicteze verdictul prin abilitățile de care a dat dovadă pe teren: era „vinovat” doar de a menține poarta „cetățenilor” la un nivel pe care puțini l-ar fi crezut posibil!
A jucat în finală cu gâtul rupt!
Așa ajungem la un moment-cheie din cariera lui Trautmann, întâmplat în ultimele 15 minute ale finalei Cupei Angliei cu Birmingham, pe 5 mai 1956, pe Wembley.
Când adversarul Peter Murphy se regăsea într-o poziție periculoasă, Trautmann l-a anticipat, dar a fost lovit în gât cu genunchiul de adversar și s-a ales cu o fractură de cervicală! În ciuda durerilor care l-au lăsat întins pe gazon, nu a părăsit terenul în cele 15 minute rămase, din cauza imposibilității de a face înlocuiri.
La momentul primirii medaliilor de la Prințul Philip, Duce de Edinburgh, acesta l-a întrebat de ce avea gâtul într-o parte. „Nu știu, Alteță, nu-mi pot mișca gâtul” ar fi fost răspunsul.
Abia după meci, la investigații, a aflat diagnosticul: fractură cervicală și luxație a cinci vertebre. „Eroul finalei Cupei Angliei a fost aproape de moarte, spune medicul”, a scris The Sun. A fost considerat jucătorul anului în acel sezon de către sindicatul jurnaliștilor.
O lună mai târziu, avea să se confrunte cu o tragedie, moartea fiului său de șase ani, călcat de mașină. O lovitură dură pentru omul care a încântat pe teren și care, în afara lui, a căutat să depășească cicatricile războiului în relația dintre cele două țări.
Nu a adăugat selecția națională în palmares doar pentru că la acea vreme aceasta apela doar la jucători care evoluau în Germania, ceea ce la Mondialul din 1954 l-a redus la un simplu traducător al Mannschaft-ului, în loc de vedetă. După ce și-a agățat ghetele în cui, a devenit antrenor — Myanmar, Tanzania, Liberia și Pakistan sunt echipe naționale pe care le-a condus.
La gloria pe care o acumulase deja, a adăugat încă una, în 2004, când a fost decorat de Regina Elisabeta a II-a cu Ordinul Imperiului Britanic, pentru importanța sa în reapropierea dintre Germania și Regatul Unit după război. „Eu sunt cel care și-a rupt gâtul”. „Da, știu”, ar fi fost cuvintele schimbate atunci. În 2005, a intrat în Hall of Fame-ul fotbalului englez.
Cuvinte măgulitoare de la uriașii Bobby Charlton și Lev Yashin
Pentru vecie rămâne și recunoașterea lui Bobby Charlton, care la acea vreme îl considera pe Trautmann a fi cel mai bun din toate timpurile pe poziția lui, sau a legendarului portar sovietic Lev Yashin, care nu a ezitat să-i acorde merite:
„Au existat doar doi portari de clasă mondială. Eu am fost unul și celălalt a fost acel tânăr german care juca la Manchester, Trautmann”.
Și aceasta era recunoașterea pe care o dorea, așa cum a mărturisit acum mai bine de două decenii, deși un moment insolit i-a consolidat rolul de erou: „Nu voiam să fiu amintit ca omul care și-a rupt gâtul în finala Cupei, vreau să fiu amintit ca un portar excelent.”
A murit în iulie 2013, la vârsta de 89 de ani. O lună mai târziu a fost omagiat de vedetele din istoria modernă a lui Manchester City, care au ieșit pe teren purtând tricouri cu numele lui Trautmann și numărul 1.
{{text}}