Chivu și exemplul Arteta

Se terminase meciul de la Milano și unul dintre jucătorii rămași la „flash” interviuri a fost Di Marco. „Cel puțin ați încercat”, a fost întrebarea ce n-a avut niciun semn de întrebare în ea, find mai degrabă o constatare. Nici nu mai contează răspunsul italianului, căci felul în care a fost pusă problema, fără să fie vorba aici de vreo gafă a reporterului, a arătat exact care erau așteptările înainte de acest Inter - Arsenal de marți seară. Inter avea obligația să încerce, Arsenal în schimb avea obligația să câștige. Ceea ce s-a și întâmplat.

”Job done”, cum ar zice oamenii de pe ”Emirates”. Arsenal a însemnat forță, personalitatea, caracter, valoare, acele ingrediente care conduc spre poziția pe care o ocupă în Champions League și Premier League. Plus o siguranță ce vine dintr-o stare de spirit excelentă. Plus un lot ce i-a permis lui Arteta să alcătuiască un prim ”11” cu gândul la punctele puse-n joc, dar și la meciul cu United din week-end, căci United a arătat bine cu City și nu se știe niciodată.

Arteta i-a avut lângă el pe bancă pentru meciul ăsta pe Gabriel, Rice, Gyokeres, Odegaard, Madueke, Martinelli, Kai Havertz, White, printre alții. Unii au intrat, alții nu.

Cristi Chivu a avut opțiuni mult mai puține, iar asta s-a văzut, căci rezervele lui Arsenal au făcut diferența, în vreme ce ale Inter-ului doar au dat speranțe.

Cazul acestui Pio Esposito, ”copilul” lui Cristi Chivu, marele cadou pe care românul îl face Italiei pentru azi și pentru viitor, dar care cât de curând se va constitui într-o mică problemă pentru ”nerazzurri”, căci e bătaie mare printre cluburile cu dare de mână din Europa pe acești copii.

La o primă vedere, Inter-Arsenal a însemnat o dispută dintre locul 1 în Serie A și locul 1 în Premier League. Chestia asta ar fi fost în folosul italienilor acum 30 de ani, azi însă nu reprezintă altceva decât un afis propagandistic.

Chiar dacă Inter a ajuns de două ori în 3 ani în finala Ligii Campionilor, diferențele dintre cele două campionate sunt uriașe și totul pleacă de la bani, de la economie, de la raportarea celor două țări în peisajul global.

Arsenal va face probabil maximum de puncte la capătul acestei prime faze și nu e întâmplător nimic. Evident că ”tunarii” și-ar dori să aibă poziția asta la final de mai în ambele competiții pe care le conduc, evident că titlurile nu se dau în iarna, evident că exemplul Liverpool, care anul trecut pe vremea asta se găsea fix în aceeași situație, este cât se poate de proaspăt, însă realitatea acestui final de ianuarie e că găsim cu greu o echipă mai solidă și mai în formă decât Arsenal.

O să-mi spuneți Bayern, ceea ce e corect oarecum, doar că Bundesliga nu e decât un teren de antrenament pentru bavarezi (71 de goluri în 18 meciuri, serios!, e ceva de-a dreptul barbar) și până una alta singurul duel direct dintre cele două a fost câștigat de Arsenal. Care va beneficia de-acum încolo în Champions League de un mare avantaj: va disputa toate meciurile retur din faza eliminatorie pe teren propriu, asta fiind marea noutate adusă de UEFA față de sezonul trecut.

Răbdarea de la Londra

Există însă o linie de discuție ce se naște din realitatea acestor zile. Dacă vreți, chiar un exemplu. Mikel Arteta. Are deja 6 ani de când n-a mai câștigat un trofeu cât de cât important. Cupa Angliei luată în anul pandemiei, 2020, fiindcă nu aș considera cele două supercupe din 2020 și 2023 în categoria asta.

Între noi fie vorba, nici Cupa Angliei nu e un trofeu major, se știu foarte bine care sunt alea pentru un club ce a investit în toată această perioadă sute și sute de milioane. Cu toate astea, Arteta e încă în scaun și a construit această echipă de azi. Cu bani, cu mulți bani, învățând din greșeli și din luptele la baionetă cu Manchester City, trecând peste depresii și scoțând în față doar ambiția de a merge mai departe. Și cu răbdare. Extrem de multă răbdare. Neobișnuit de multă răbdare.

Arteta ar putea fi un exemplu excelent pentru Marotta și oamenii săi din conducerea Inter-ului. Bascul era mai degrabă un nimeni când a fost uns principal la Arsenal. Ca jucător nu câștigase mai nimic, ca antrenor nici atât, căci fusese doar asistentul lui Guardiola o perioadă. Felul în care Arsenal a avut răbadare cu el, mai ales atunci când i se cerea vehement debarcarea în primii ani, dar și după cele două sezoane pierdute contra lui City, ar trebui studiat și luat ca punct de plecare în diverse analize.

Chivu astăzi nu e în situația lui Arteta din 2019, sunt multe elemente în plus pentru român, Chivu de mâine ar putea fi peste Arteta dacă pune mâna pe ”scudetto” la final de sezon. Iar Chivu de poimâine ar putea fi elementul care să facă diferența în cine știe ce dueluri în care balanța contabilă e un uriaș handicap. Dacă stăm să ținem doar evidența meciurile pierdute, care există, nimic de zis și numai împotriva rivalilor puternici, putem cădea într-o capcană. Și, eventual, să ne pierdem răbdarea. Ceea ce, iată, la Arsenal, cu Arteta, n-a fost cazul.

P.S.1

Real Madrid avea nevoie, după toate cele întâmplate în ultimele 10 zile, inclusiv victoria cu Levante, de un adversar care să-i ofere o seară liniștită. Și, eventual, o împăcare cu fanii de pe ”Bernabeu”. Care iar au fluierat la început, dar care au aplaudat la final. Spre încântarea lui Arbeloa, care știe, că așa a zis, cine e în spatele acestei campanii orchestrate împotriva președintelui Florentino Perez, acel ”Ser Superior” ce i-a oferit această șansă, de a fi antrenorul celei mai titrate echipe din fotbalul actual. Monaco a fost exact ce trebuie, un diuretic excelent pentru greața din ultimele zile.



După acest 6-1, cu gol Vinicius inclus, plus pase de gol ale brazilianului, Arbeloa a prins și mai multă culoare-n obraji, căci o asemenea diferență, în Champions League, nici măcar pe vremea lui Ancelotti nu se văzuse. „Eu am nevoie de Vinicius și Mbappe proaspeți pe teren, nu preocupați să aibă grijă de fundașii adverși” a zis noul antrenor al Madridului, o nouă înțepătură la adresa lui Xabi Alonso, despre care știam că-i cel mai bun prieten al lui, și care scotea în evidență necesitatea ca toți cei din teren să se subordoneze unui plan tactic. Probabil că Luis Enrique sau Guardiola nu-s de acord cu ideea asta a lui Arbeloa, dar contează mai puțin, în fond niciunul dintre cei doi n-au vreo șansă să stea pe banca lui Real Madrid.

P.S. 2

Apropo de Luis Enrique și Guardiola. Amândoi au fost, marți, mult mai slabi ca Arbeloa. În sensul că au mâncat bătaie de la adversari mult mai slab cotați. City s-a dus la cercul polar și a înghețat cu Bodo Glimt, deși temperatura a fost chiar primăvăratică în comparație cu cele 12 grade sub minus din Kazahstan, care e în Europa bineînțeles. Un meci în care s-a văzut clar de ce Pep a băgat mâna-n buzunar ca să mai aducă un fundaș central.

Cât despre PSG, eșecul cu Sporting de la Lisabona a fost o copie cât se poate de fidelă a înfrângerii Barcelonei de la San Sebastian de duminică. Ca și-n cazul catalanilor, e greu să caracterizezi drept prost jocul parizienilor, care au dominat net la toate capitolele. Mai puțin unul, cel mai important până la urmă, cel al mingilor băgate-n poartă.