Publicația britanică The Economist încearcă să dea un răspuns întrebării: „De ce nu mulți dintre copiii geniali nu ajung să-și atingă potențialul maxim ca sportivi de elită?”, căutând explicații pentru acest fenomen care se manifestă în toate disciplinele sportive, dar și în afara acestui domeniu.
Jurnaliștii pleacă de la exemplul tenismanului sârb Novak Djokovic, care a pus pentru prima oară mâna pe rachetă la frageda vârstă de patru ani. Când avea 12 ani, Djokovic a plecat în Germania, la o academie de tenis, pentru a se perfecționa, și a cucerit primul său titlu de Mare Șlem la 20 de ani (Australian Open, în 2008).
În prezent, sârbul a strâns 23 de titluri în turnee de Grand Slam și a petrecut mai multe săptămâni pe locul 1 al clasamentului ATP decât orice alt jucător de tenis din istorie.
Se poate spune că drumul carierei lui Djokovic a avut o traiectorie scânteietoare, oglindind perfect ideea de excelență și bifând niște trepte din ce în ce mai înalte: a fost copil-minune, a fost antrenat intensiv în copilărie, a devenit cel mai bun jucător de tenis din istorie, conform statisticilor.
Însă o lucrare academică publicată în revista Science la finalul anului 2025 susține că povestea de succes a lui Novak Djokovic este o excepție, nicidecum o regulă, în universul aparte al celor catalogați drept copii-minune.
Cu alte cuvinte, cei mai buni dintre performeri în sport, dar și în alte domenii profesional-vocaționale, tind să urmeze un cu totul alt traseu decât pe cel al copilului genial.
Nimic nu-ți garantează, că dacă ești geniu în copilărie, vei fi „rockstar” ca adult
Acest studiu a fost realizat de Arne Güllich, un cercetător în domeniul sportului de la universitatea germană Kaiserslautern-Landau, care a strâns date referitoare la peste 34.000 de oameni care fac parte din elita profesiilor lor (sporturi, șah, muzică clasică și diverse medii academice).
Concluzia a fost că, deși ating de multe ori un nivel înalt în profesia lor, cei mai antrenați și promițători adolescenți nu ajung, la maturitate, vedete incontestabile în domeniile lor de activitate.
Dimpotrivă, cei care ajung să strălucească sunt cei care nu ies cu nimic în evidență la o vârstă timpurie. Deși își ating potențialul maxim cu întârziere, aceștia par să fie mai serioși și mai stabili de-a lungul carierei.
Printre copiii-minune din sport mai pot fi enumerați Wayne Gretzky (hochei pe gheață), Max Verstappen (automobilism) sau Michael Phelps (înot). Totuși, ei nu constituie rețeta obișnuită, ci excepțională.
Nu e deloc o întâmplare că atât Güllich, cât și unul dintre ceilalți coautori ai studiului au studii în domeniul sportului, ceilalți doi fiind psihologi. Sportul este un „laborator” perfect în cadrul căruia poți cerceta secretele drumului către excelență, căci sunt mulți copii și tineri care își doresc să devină ași în diverse discipline sportive.
Performanța sportivă este un parametru ușor de cuantificat, de aceea găsirea viitoarelor staruri e o misiune esențială pentru cluburile profesioniste, care au academii pentru tineri extrem de bine finanțate.
Lucrurile învățate în astfel de academii sportive sunt o cale ideală de a dezvolta talentul copiilor care le calcă pragul, dar mai importante sunt găsirea timpurie a acestor copii-minune și pregătirea lor pentru performanța de mai târziu.
Dar o mare parte a studiilor care susțin această abordare au privit doar sportivii care activează la nivel de copii sau juniori și nu i-a urmărit pe sportivi când ajung la maturitate, adică la cariera de seniori.
Sportul - cel mai ușor de cuantificat, muzica - cel mai dificil
Iar Güllich a urmat exact acest traseu. El și colegii săi au pus bazele unei noi ipoteze, care spune că că performanța precoce nu este deloc un factor predictiv solid pentru rezultatele de la vârsta maturității - în sport sau în orice altceva. Pentru asta, echipa de cercetători au colectat date timp de doi ani.
Cu șahul a fost ușor, pentru că federația internațională are clasamente clare în privința coeficientului ELO, care țin socoteala performanței în cadrul acestui sport.
Și domeniile înalt academice pot fi monitorizate prin intermediul bazelor de date care rețin citate din opera fiecăruia, măsurând astfel influența pe care o exercită în domeniul său fiecare om de știință, sau prin intermediul premiilor de recunoaștere internațională - cum ar fi Premiile Nobel.
Cel mai greu de cuantificat domeniu a fost cel muzical. Gullich și colegii săi s-au bazat în parte pe un studiu efectuat la University of California, care a încercat să ierarhize compozitori celebri potrivit recunoașterii experților, a menționărilor în enciclopediile muzicale și după cât de frecvent operele lor sunt interpretate în lumea întreagă.
90% dintre adulții cu cariere strălucitoare nu au fost deloc genii în copilărie
După ce au analizat toate datele variate, cercetătorii au descoperit un tipar, în ciuda diversității domeniilor. În toate aceste arii de activitate, tinerii cu rezultate extraordinare și adulții care formează elitele erau două grupuri total diferite.
Cam 90% din adulții „superstaruri” nu au fost deloc genii în copilărie și numai 10% dintre copiii sclipitori au ajuns profesioniști excepționali la maturitate.
Cei mai buni sportivi au trecut, de altfel, prin mai multe discipline sportive în copilărie până să-și găsească adevăratul talent, în comparație cu confrații lor mai puțin performanți, după cum conchide acest studiu.
În domeniile academice și științifice, s-a demonstrat că savanții care câștigă Premiul Nobel nu au câștigat, în copilărie, la fel de multe burse ca aceia care au fost poate nominalizați la Nobel, dar nu l-au și obținut.
Una dintre explicațiile pentru acest fenomen este multitudinea de interese pe care o au majoritatea tinerilor, din care fiecare își alege, la un moment dat, ceea ce i se potrivește cel mai bine, dublată de „învățarea accentuată”, o cale de a te educa permanent.
Mai există și ipoteza existenței riscului limitat, adică evitarea stărilor de saturație la tinerii „minune”, care se pot plictisi de aceeași activitate făcută la nesfârșit, chiar dacă talentul lor este unul indiscutabil.
{{text}}