Derby-ul Clujului n-a fost doar un 3-2 spectaculos, a fost momentul în care o mulțime de frustrări au găsit contextul ideal să iasă la suprafață.
Partea cu adevărat îngrijorătoare la meciul celor două echipe din Cluj nu este că un antrenor și-a pierdut cumpătul, ci despre mediul care a aprins scânteia, despre lipsa de educație.
Acolo, la Cluj, sunt nervi strânși în timp, orgolii care mocnesc de la un meci la altul, așteptat cu lunile, poate ani, și care au găsit în scena ideală pentru explozie. Sau ați uitat de luptele de stradă din derby-ul Clujului, cu acel om lovit la pământ? Uităm prea repede și apoi vorbim despre capitalele civilizației. Să fim serioși și realiști, că nu strică!
Bergodi, domnul care a explodat
Cristiano Bergodi are 61 de ani, experiență cât cuprinde, echipe antrenate la noi gârlă, meciuri trăite la intensitate maximă. Și totuși, după un dialog aparent normal cu arbitrul, o ia la sănătoasa spre centrul terenului, îl apucă de gât pe Andrei Cordea, ridică palma, apoi se îndreaptă spre Muhar. E nevoie de 7 oameni să-l oprească. Aici e acumulare, însă nu putem reduce la o ieșire individuală.
E tot contextul, tot ce s-a auzit de pe margine, înjurături, amenințări. Derby-ul a devenit locul perfect unde fiecare tabără și-a vărsat propriile nemulțumiri, iar Cristiano nu are nicio scuză, trebuie să iasă în față, să-și asume greșelile, pentru că este unul de-ai noștri, are 21 de ani de România.
Ce facem cu regulamentele?
Apoi vine declarația lui Daniel Pancu, un discurs care pornește corect, regulamentul e blând, sancțiunile nu sunt descurajante, precedentul Ganea transmite ideea că aproape orice se poate negocia. Și aici are dreptate. În fotbalul românesc, consecințele sunt rareori proporționale cu gravitatea faptelor.
Doar că atunci când în discurs apare ideea de „în țara mea vine antrenorul străin și-mi bate jucătorul”, lucrurile devin mai complicate. Și știți de ce? Pentru că, brusc, discuția despre responsabilitate individuală riscă să se transforme într-una despre identitate și apartenență. Despre noi și ei. Despre un patriotism invocat selectiv, la nervi, pe fundal de derby.
Și nu avem nevoie de asta, în contextul falsului patriotism propagat în România de niște ani. Patriotismul nu se activează doar când e convenabil. Nu se folosește ca armă retorică într-un moment tensionat, iar violența nu devine mai gravă sau mai puțin gravă în funcție de naționalitatea celui care o comite. Regulile sunt aceleași pentru toți.
Prea multă tensiune, puțină pasiune
Haideți s-o dăm pe limbajul de stadion, s-a uitat dracului pasiunea din fotbalul nostru, trăim doar în tensiune și atât. Nicio glumă nu e gustată, uitați-vă la analiștii de la TV-urile de sport, nu zâmbesc, sunt încruntați, ai impresia că au uitat cartea de poante la Cristian Tudor Popescu acasă. Și când regulamentele sunt de 2 lei, că se vede, tensiunea nu mai e gestionată. E lăsată să crească până explodează.
Derby-ul Clujului trebuia să fie despre goluri, despre lupta pentru play-off, despre orgoliul sportiv, despre cel mai bun antrenor al lunii ianuarie, Pancu, și cel mai bun jucător, Cordea, despre ambiția lui Nistor, despre câte și mai câte, doar despre fotbal. În schimb, rămâne imaginea unui antrenor cu mâna în gâtul unui jucător și a unei peluze gata să sară gardurile.
Întrebarea e simplă: avem curajul să le rezolvăm prin reguli clare și sancțiuni ferme? Sau vom aștepta următorul derby ca să mai vedem o explozie? Dacă totul rămâne la nivel de declarații aprinse și pedepse negociabile, mesajul va fi limpede: în fotbalul românesc, pasiunea bate rațiunea. Iar legea vine mereu după scandal sau întârzie niște ani, vezi cazul Ganea-Mudura.
{{text}}