Pamplona, „El Encierre” și Real Madrid

„Sei bella come un gol al 90`!”. E o frază deja legendară, devenită cunoscută odată cu apariția ei pe o rețea de socializare, a cărei origine e necunoscută. A fost scrisă pe fațada unei case din cine știe ce orășel italian de cine știe ce Romeo mult prea îndrăgostit de cine știe ce Julietă, dar și mult prea timid, pesemne, să-i facă un compliment între 4 ochi. Așa că, îndrăgostit iremediabil, dar îndrăgostit iremediabil și de fotbal, a ales această metodă.

Nu se știe exact dacă destinatara a citit ce trebuia să citească, dacă a priceput ce trebuia să priceapă, dar nici dacă avea capacitatea de a înțelege ce înseamnă chestia asta. Un gol decisiv în minutul 90 (sau după, în prelungiri, se acceptă și varianta asta). Ce înseamnă pentru un fotbalist, dar mai ales pentru un suporter.

La Pamplona, sâmbătă seară, s-a experimentat din plin adevărul existent în spatele acestui mesaj. N-a fost fiesta de „San Fermin” în Navarra (se ține în iulie), dar a fost un pic din „El Encierro”, momentul culminant al sărbătorii, cu taurii alergați din orașul vechi până la arena corridei. Cu jucătorii lui Real Madrid, evident, în rolul taurilor. Care se presupune a fi furioși, dar în realitate sunt speriați.

Cam cum au fost și madrilenii sâmbătă. Speriați de noua realitate în care plonjaseră cu o săptămână în urmă, aceea de lideri în La Liga, cu două puncte în fața Barcelonei. Evident că e o metaforă, totuși când joci la Real Madrid n-ai cum să fie stresat de așa ceva, dar la fel de evident e că poziția respectivă era un premiu destul de mare pentru calitatea fotbalului prestat.

Nu știu dacă Barcelona își va recăpăta fotoliul de lider, căci scriu acest text înainte de partida catalanilor cu Levante. Știu însă că Real Madrid a fost din nou pe „El Sadar”, poate cel mai asemănător stadion al Spaniei (arhitectură plus atmosferă) cu ceea ce se petrece în Premier League, acea echipă poți s-o definești extrem de simplu: lipsită de idei, de intensitate, de dorință uneori. Dar și lipsită de un antrenor capabil să ia, de pe bancă, deciziile coerente, în raport cu spiritul jocului, nu cu spiritul vestiarului. 

Provenind din „encerrar”, adică a închide, „El Encierro” se referă totuși la eliberarea taurilor. Așa că nu-s convins că nu vorbim totuși de jucătorii Osasunei, eliberați brusc și dornici să alerge după ce s-au dumirit, în primul sfert de oră, că madrilenii sunt cu gândul la duelul cu Mourinho de marți și că e loc de mai mult.

Nu doar în acest prim sfert, ci pe tot parcursul partidei, Madridul a însemnat un soi de „Vinicius contra el mundo”, înțelegând prin „mundo” adversariii din teren, cei din tribună, arbitrul, coechipierii și, nu în ultimul rând, el însuși. Pentru că mi se pare limpede, principalul adversar al lui Vinicius e chiar Vinicius, felul lui de a fi, omulețul negru de pe umărul stâng care-l convinge să nu ia în seamă ce-i spune omulețul alb de pe umărul drept.

Vinicius a fost însă singurul madrilen care a alergat, care s-a zbătut, care n-a pedalat în gol, precum, de exemplu, colegul lui din atac, Mbappe, care e deja la al doilea meci fără gol și la care mi se par suficient de vizibile problemele fizice. Și care a rămas pe teren toate cele 90 de minute, plus prelungiri.

Previzibilul Arbeloa

Iar aici ajungem la Arbeloa. Care nu se abate de la ideile sale, Vinicius și Mbappe întotdeauna pe teren, ca să nu se supere. Probabil că și Bellingham ar fi fost în aceeași situație, dacă n-ar fi accidentat. „Menos mal” ar zice spaniolii.

În meciuri de genul ăsta, unde lucrurile nu funcționează conform planurilor, lectura antrenorului e fundamentală. Și, mai apoi, deciziile. Însă ele, deciziile, par atât de previzibile la Arbeloa încât nu prea mai există dileme în acest sens. Se vedea de la o poștă că era tipul de partidă în care Madridul avea nevoie de un ”nouar” în teren, nu pe bancă, tot de la o poștă, poate chiar două, se vedea că Mbappe nu e bine.

Schimbarea lui era logică, trecerea la un sistem coerent cu 3 atacanți în evantai (intrase și Brahim) la fel de logică, doar că antrenorul Arbeloa a decis că francezul rămâne în joc  (mai degrabă în afara lui), că va intra Gonzalo, dar în banda dreaptă, că va ieși Fede Valverde tocmai când produsese, pe bază de ambiție caracteristică, faza golului egalizator, mai apoi că va ieși Arda Guler și va intra Dani Ceballos, pe care altădată (cu Benfica, în acel meci pierdut în grupa inițială) nu-l băga și stârnea supărarea vestiarului. Factorul de conducere, din ce se pare.

Și cam atât. E greu de spus acum care va fi traseul acestui Real Madrid în acest sezon. O echipă plină de talent și valoare, dinamită pură în zona ofensivă, dar cu un vestiar mustind de egouri, ceea ce e echivalent cu probleme. La calitate individuală, Madridul poate fi peste toți, la nivel de echipă, poate fi sub toți. Iar asta se vede în astfel de meciuri, precum cel de sâmbătă. Campionatele se câștigă în duelurile cu rivali direcți, dar se pierd atunci când derapezi contra adversarilor de mai mic calibru. 

În sezonul trecut, Real Madrid a fost lider în La Liga până la meciul cu Osasuna, de la Pamplona. Tot în februarie. N-a pierdut atunci, dar a făcut egal, iar Ante Budimir (despre care astă-vară se zicea că ar putea fi o soluție de tip Joselu pentru madrileni, dar a râs toată lumea de idee) a marcat, tot din penalty. A coborât pe locul doi, iar ceea ce a urmat, deja se știe.