Nu viteza ucide în România, ci indiferența

Cazul Keita este încă o dovadă că România permite absolut orice într-un trafic tot mai sufocat și sufocant, într-o țară unde șoferul este complet needucat și indisciplinat. Pe Keita, poliția l-a reținut, dar cu Mario Iorgulescu sau alții cum rămâne?

România nu are nevoie de încă o tragedie rutieră pentru a înțelege că asfaltul nu iartă, dar oamenii și instituțiile uită prea repede că fiecare accident este, înainte de orice, o dramă umană și nu un dosar care trebuie aruncat prin sertarele birocratice ale indiferenței. Faptul că jucătorul Rapidului a lovit o femeie pe trecerea de pietoni, apoi s-a prezentat la antrenament ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, chiar demonstrează că unora nu le este teamă de nimic.

Dar nu le este teamă din cauza sistemului permisiv, din cauza corupției, din cauza guvernanților care se ceartă ca niște needucați, dar când vine vorba de prevenție, de implementarea educației, de consolidarea statului, nu se implică NIMENI. Apropo, știați că România este liderul absolut la decese pe străzi? Bulgaria a rezolvat problema, deși infrastructura lor e mult sub a noastră.

Bântuiți de fotbaliști care au scăpat

Privind în urmă, societatea noastră rămâne bântuită de cazuri care au ridicat întrebări incomode despre modul în care funcționează dreptatea atunci când viața se intersectează cu notorietatea. Numele lui Cristian Albeanu este legat de un accident mortal din anii ’90, un episod care a lăsat nu doar o sentință juridică, ci și un sentiment persistent că despăgubirile promise victimelor pot rămâne uneori suspendate între lege și realitate, alimentând ideea că timpul poate dilua nu doar memoria, ci și presiunea morală a dreptății.

Discuțiile publice despre Răzvan Lucescu și accidentul din 1991 au adus în prim-plan modul în care adevărul poate deveni un teritoriu disputat între anchetă, declarații și percepția socială, chiar dacă varianta oficială a stabilit o altă configurație a responsabilității decât cea vehiculată în spațiul emoțional al opiniei publice.

Cazul lui Simion Mironaș, condamnat la pedeapsă cu suspendare după un accident mortal, victima fiind un copil de 15 ani, rămâne un reper al dezbaterii despre cât de grea trebuie să fie sancțiunea atunci când neglijența la volan se transformă în moarte, pentru că multe voci au simțit că balanța justiției nu a cântărit tragedia cu aceeași greutate cu care au cântărit durerea familiilor. Mironaș nu mai este printre noi, dar cazul de atunci a făcut vâlvă, însă fotbalistul a scăpat cu suspendare.

Să nu uităm de Mario Iorgulescu

În prezent, atenția publică se mută la accidentul produs de Kader Keita, implicat într-un accident rutier în București, unde acuzația de părăsire a locului accidentului adaugă un strat suplimentar de gravitate juridică și morală, mai ales într-o societate în care pietonul trebuie adesea să transforme traversarea pe zebră într-un exercițiu zilnic de vigilență.

De fapt, trecerea de pietoni nu mai există, mai ales în București, treci doar când nu mai e nicio mașină, că riști să fii luat de un șofer needucat, care tot el îți va spune că ai greșit. Că așa e cu needucatul! Măcar, pe Keita l-au băgat la zdup, să sperăm că va fi dat și exemplu, în schimb, fiul șefului LPF e bine-mersi în Italia.

Mario Iorgulescu, devenit simbol al dezbaterii despre raportul dintre notorietate, proceduri juridice și percepția că unele dosare pot rămâne ani întregi într-o zonă de incertitudine, alimentează suspiciunea socială că influența sau contextul pot modifica ritmul în care justiția își rostește verdictul.

Dincolo de nume, problema reală nu este un fotbalist sau altul, ci un sistem rutier și social care încă tolerează prea mult riscul. România va deveni mai sigură doar prin coduri mai dure scrise pe hârtie, prin aplicarea lor fără excepții, prin educație rutieră serioasă și prin cultivarea unui reflex civic simplu: trecerea de pietoni nu este un obstacol pentru șofer, ci un spațiu sacru al vieții celuilalt. Este dreptul pietonului, iar tu, ca șofer needucat, dacă nu înțelegi, meriți să înfunzi pușcăria.

Până când strada românească va înceta să mai fie un joc de ruletă urbană, fiecare frână bruscă lângă o zebră rămâne un memento dur că civilizația nu se măsoară în cai putere, ci în respectul pentru fragilitatea umană. Se aude Gino? Se aude băieți și la voi acolo? De fapt, dormiți bine, că vă lasă sistemul, chiar vă și acoperă cu pături imorale.