Priviţi Beijingul!

Luminiţa Paul suprapune experienţele personale cu cele ale jurnaliştilor străini şi deschide românilor o altă uşă prin care se vede Beijingul şi Olimpiada



"Cuibul de pasăre" se distinge undeva, în zare. Nu e foarte departe. Aici însă, unde filmează cei de la BBC, peisajul e straniu. Dărîmături, moloz, un fum care îngraşă atmosfera deja blurată de ceaţă. Şi oameni care rătăcesc dezorientaţi, parcă neştiind nici ei ce caută, ca după un cutremur invizibil. Imaginile se fixează pe doi bărbaţi. "Priviţi-l pe cel cu cămaşă neagră", spune reporterul BBC. "O să-l vedeţi şi mai tîrziu".



Aşa cum Ceauşescu a distrus stadionul Republicii şi cartierul Uranus pentru a face loc construcţiei ce-i gîdila mîndria, Casa Poporului, chinezii au dislocat aproape 2 milioane de oameni din Beijing ca să construiască bazele olimpice grupate în jurul Stadionului Naţional.



Li a depus mai multe plîngeri către guvernul chinez. A rămas fără casă. Nu se fereşte de camera de filmat, iar sub numele întreg scris pe croll apare, simplu, petiţionar. Are o faţă obosită, întrucîtva resemnată. Îi arată reporterului cîteva hîrtii boţite, apoi spune: "Noi sîntem un fel de ruşine. Nu trebuie să fim văzuţi. Stricăm imaginea Chinei, mai ales acum, cînd sînt Jocurile Olimpice. Totul se întîmplă din cauza Jocurilor Olimpice".



Mai multe persoane se strîng în jurul reporterului, gesticulînd vehement. Atunci apare din nou omul în cămaşă neagră. Aparent, vorbeşte la telefon. De fapt, trage cu urechea la ceea ce se discută. Cheamă poliţia. Care nu întîrzie să apară. Cei de la BBC sînt chestionaţi dacă au aprobările necesare să filmeze acolo. Jurnalistul ştie însă foarte bine chineza, a fost corespondent aici mai mulţi ani.



E China de după perdeaua cu paiete şi strasuri a Olimpiadei. La doi paşi de impresionantele baze olimpice, lăudate, pe bună dreptate, de toată lumea. Există însă o nuanţă aici, faţă de experienţa comunistă trăită în România. Ai dreptul la proteste. Sînt locuri speciale poţi s-o faci, numite "Oraşe ale petiţiilor".



Pentru mulţi chinezi însă, Jocurile Olimpice înseamnă o schimbare. Şi pentru nenumăraţii voluntari, care te salută cu un "Ni hao" sonor la fiecare intrare în Centrul de Presă, chiar dacă ai ieşit doar să fumezi o ţigară şi ai revenit după 5 minute, şi pentru cei de pe stradă. Se uită curioşi la acreditare, îşi dau coate, îţi zîmbesc. Sînt de o solicitudine încă neegalată, uneori un pic sufocantă, dar în nici o clipă susceptibilă de a fi falsă, de la cei care îţi umplu ceaşca de cafea la micul dejun pînă la cei care îţi arată cum să-ţi reîncarci creditul la telefon.



Acum cîteva zile, un grup de copii, fetiţe în rochiţe roz, înfoiate, şi băieţei cu pantaloni negri şi cămăşi albe, au fost aduşi să viziteze Satul Olimpic. Cînd au zărit primii sportivi şi ziarişti în Zona Internaţională, au izbucnit pur şi simplu într-o mică isterie ingenuă şi amuzantă. "Hello, hello, hello!", strigau în toate părţile, ţopăind şi zîmbind din toată gura.



Locuitorii Beijingului privesc Jocurile ca pe o sărbătoare inedită. Nicicînd oraşul nu a fost invadat, dintr-odată, de atîţia străini. Sportivi, oficiali, ziarişti, turişti. E o inflaţie de feţe noi, de limbi ciudate, de gesturi şi obiceiuri necunoscute. Dar e şi o ocazie de a cunoaşte toate aceste lucruri în regim intensiv. Sub faţada frumoasă se poate ascunde minererul toxic, dar un lucru e cert. O dată cu Jocurile Olimpice, chinezii nu au ieşit în lume, lumea a venit la ei. Şi se bucură pentru asta.