Adrian Bumbescu (66 de ani) trăiește și astăzi în fotbal aproape la fel cum a făcut-o toată viața: direct, fără ocolișuri și cu memoria plină de povești dintr-o epocă în care performanța se construia cu multă muncă și cu și mai multă disciplină.
Fostul fundaș al Stelei, unul dintre oamenii de bază ai generației care a cucerit Cupa Campionilor Europeni în 1986, este acum antrenor-coordonator la echipa din Ghencea și spune că atmosfera din vestiar îl ține aproape de meserie. „Sunt lângă Oprița”, explică el simplu, povestind cum chiar el a fost cel care l-a convins pe actualul antrenor să vină la Steaua încă din perioada în care echipa pornea din ligile inferioare.
Deși pe teren lucrurile au mers bine, clubul rămâne blocat de ani buni în Liga 2, fără drept de promovare, iar Bumbescu vorbește deschis despre frustrările din jurul situației. În opinia lui, la nivel sportiv Steaua și-a făcut datoria și chiar ar fi putut promova de două ori, însă deciziile se blochează mai sus, în zona administrativă și politică.
Totuși, fostul internațional spune că există speranța ca un investitor să apară și să deblocheze lucrurile, după ce la club a fost pregătit un dosar „foarte serios” pentru viitor.
- Domnule Bumbescu, lucrați și acum la Steaua.
- Da, da. Sunt antrenor-coordonator. Sunt lângă Oprița.
- Șeful lui Oprița.
- Ha, ha, ha! Nuuu, că se supără, e oltean d-ăla supărăcios.
- De altfel, și dumneavoastră sunteți oltean.
- Sunt alături de el. Sunt și omul care l-a adus. Am purtat cu el discuții ca să vină din Liga a lV-a, când a luat echipa, cu eforturi mari, că nu voia să vină. E o poveste întreagă.
- Nu reușiți să depășiți pragul ăsta de Liga a ll-a. Tot aici stați, fără drept de promovare.
- Da, păcat, pentru că s-au făcut eforturi până la nivel de comandant. De acolo mai sus nu se poate. Comandanți care fac raport mai sus și de acolo se blochează undeva.
„Sunt probleme politice la mijloc, multe interese...”
- E adevărat că și Nețoiu a încercat la un moment dat să ia Steaua?
- Da, s-a interesat. Sperăm că la anul... S-a făcut un dosar extraordinar de frumos la care s-a lucrat cu oameni pricepuți. Și sperăm să vină un investitor prin oamenii de legătură și atunci se pot regla...
- Nu e deranjant să vă toți învârtiți în gol?
- Noi ne facem activitatea și pe plan sportiv, acolo unde ne-am îndeplinit an de an obiectivele. Puteam să promovăm de două ori! Dar sunt și probleme politice aici în joc, multe interese.
- Nu v-ați plictisit de atâtea cantonamente?
- După o perioadă de antrenorat și la copii, și la echipa mare, te plictisești. Dar e altă atmosferă aici cu cei de la Steaua, cu băieții, că este o echipă minunată. Oprița a știut să-și aducă oameni de încredere și face o treabă extraordinară. Deci, pentru mine, cantonamentele acum sunt la fel de plăcute ca atunci când stăteam cu Iovan în cameră.
- Cam câți ani ați stat în cantonament legat, așa?
- Nu am făcut un calcul, dar de pe la 16 ani, de la loturile de junior, tineret, olimpic, echipa mare...
- Dar cantonamentele de azi sunt la fel de dure ca alea de când jucați?
- Nu, evident că nu, pentru că atunci nu aveai... Punem cantonamentele pe care le făceam cu Halagian, la Craiova... în primul rând, erau cantonamente mai ușoare, cu o zi înainte de meci faceam. La Dinamo erau cantonamente lungi, pentru că de două ori pe săptămână mergeam la Săftica, marțea și joia, și stăteam în cantonament. Plus cu ziua dinainte a meciului. Dar la Scornicești erau cele mai groaznice cantonamente.
- Serios?
- Aveam condiții, dar te băga „Armeanul” Halagian cu două sau trei zile înainte. În funcție de adversarul cu care jucai. Dacă era Steaua, Dinamo, te băga cu trei zile înainte.
„Îl lăsai pe Halagian, nu îi răspundeai, îi făceai lui mofturile”
- Păi, ce făceați la Scornicești cu trei zile înainte?
- Jucam rummy! Mai începuseră să apară video-urile, mai ne uitam la o casetă, asta era, ne umpleam timpul.
- Și cu Iovan ați stat în cameră la...
- La loturile naționale, la Steaua.
- Care era șeful dintre voi doi?
- Păi, amândoi! Nu eram pe șefie, nu am fost oamenii care...
- La finala Cupei Campionilor ați stat mai mult în cantonament?
- Două zile, după care am plecat cu două zile înainte de meci la Sevilla.
- Halagian a fost antrenorul cel mai dur?
- Nu pot să spun că era așa de dur. Depinde cum se purta cu tine. Îl lăsai, nu îi răspundeai, îi făceai lui mofturile, nu aveai probleme. Când intrai în contre cu el, erai gata!
- Erați terminat.
- Nu aveai nicio șansă! Ca și cum a venit la Steaua, după șapte etape. Când i-a spus lui nea Ion Alecsandrescu că „n-ai ce căuta la ședințele tehnice”, a fost ca și dat afară. Dacă te puneai cu nea Ion...
- Nea Ion îți zâmbea în față, dar te curăța.
- După șapte etape, șase victorii și un meci nul.
- Și l-a dat afară.
- L-a dat afară, da! Și-a venit nea Imi cu Puiu Iordănescu.
„Cu asta ne punea capac! Dormeai... Ajungeai în cameră, n-aveai televizor”
- Ienei, boier, față de...
- Un om care te asculta. Nu era mare tactician ca să ne arate prea multe. Avea jucători cu experiență și se făcea înțeles.
- Știa să mențină o atmosferă.
- Da, da. De multe ori spunea: „De ce să stric eu ce a făcut altcineva înaintea mea bun? Mergem pe aceeași linie”. Sistemul în 4-4-2 sau în 4-3-3, dar nea Imi te înțelegea.
- El era un domn.
- Mai la alergări, mai venea cu un ARO în spate și ne urmărea. Atunci ne mai supăram noi pe el. Auzeam zgomotul motorului și ne obosea mai mult.
- Forbanul a fost un chin?
- Da, da! Alergam foarte mult, inclusiv în zăpadă. Apoi intram în sala de forță... Dar ne-a ajutat. Nu eram conștienți atunci cât de mult ne ajută muntele. Noi voiam direct de acolo să plecăm, trebuia să plecăm în Belgia sau Olanda. În pregătiri și în meciuri amicale, astea așteptam noi.
- Performanța nu se obținea ușor. Trebuia să tragi tare.
- Foarte mult am muncit. Pentru că erau pantele acelea, te durea și spatele. Veneai, trebuia să faci duș... Era o cabană de lemn. Nu erau așa condiții bune. Dar era o cabană de lemn, dacă te duceai noaptea la toaletă, trezeai toată echipa că scârțâiau lemnele.
- Antrenamentele alea în zăpadă erau de necrezut.
- Da, da, da. Plus că de acolo mergeam până la un milițian, pe șosea în alergare. Ne întorceam la Pârâul Rece și de acolo ne mai dădea un Diham. Cu asta ne punea capac! Dormeai... Ajungeai în cameră, n-aveai televizor. Poate ziare ne mai luau din Predeal. Dar n-apucai să citești două rânduri, că adormeai.
- Cine erau campionii la alergat?
- Cei din spate erau așa: Iovan, Bumbescu, Lăcătuș, Pițurcă. Noi eram ultimii... Până și portarii ne depășeau. Aveam ritmul nostru.
„Ne mai bufnea râsul. A luat-o și ăsta pe arătură!”
- Cu Iovan ați mai scăpat de-acolo din când în când?
- N-aveai unde acolo, n-aveai unde. Unde să pleci?!
- V-ați imaginat vreodată că o să câștigați Cupa Campionilor?
- Eu, nu! Nici colegii mei. Nu, nu! Dar Valentin avea așa o încredere... De la cantonament, țin minte, era într-o iarnă. Tot așa, eram strânși pe platoul ăla și ne explica: „Bă, la modul cum jucați....”. Cred că înainte de meciul cu Honved, parcă. „Dacă jucați așa și în campionat, nu ne stă nimeni în cale”. Ne mai bufnea râsul. A luat-o și ăsta pe arătură! Nu ne închipuiam, dar uite, cu pregătirea care acum e demodată...
- Acum Steaua mai merge la Forban?
- Nu mai mergem la Forban pentru că în Ghencea avem hotel, masă, teren. La Forban nu poți să joci meciuri amicale, nu e amenajat, nu e bun...
- Deci sistemul ăla v-a ajutat.
- Foarte mult fizic. Dimineața făceam alergături multe de anduranță, seara intram în sala de forță. Două echipe jucau fotbal, altele făceau sală.
- Alături de Iovan erați două stânci! În fotbalul de astăzi mai există așa ceva?
- La început am fost cu Belo fundaș central, dar după ce-a plecat a venit Fane. Am prins perioada în care au plecat jucători mulți. În a doua finală n-am avut piese importante, Duckadam, Boloni și Belo...
„Toată lumea asculta Europa Liberă să vedem și noi ce se mai întâmplă”
- Dar v-a surprins plecarea lui Belodedici?
- Nu am știut și nu am crezut!
- Când ați aflat vestea, cum ați reacționat?
- Eram în cantonament cu echipa națională, înaintea meciului cu Danemarca. Ascultam Europa Liberă cu Klein, Mateuț și Balint... Eram pe Tolstoi, la Televiziune, aveam un tranzistor legat cu o sârmă de calorifer.
- Așa.
- Și la un moment dat Belo vorbea. Și la sfârșit a spus: „Și-acum îl salut pe bunul meu prieten Balint”. I s-a făcut pielea... De frică!
- Voi erați militari și ascultați Europa Liberă?!
- Toată lumea asculta, să vedem și noi ce se mai întâmplă.
- Și ați aflat că a rămas Belodedici afară...
- Atunci, da! Nu ne-a venit să credem!
- Pe vremea aia aveați privilegii că erați fotbaliști?
- Privilegiul că puteai să iei o aprobare.
- Pe care vouă v-o dădea Valentin.
- Da. Nici el nu putea să ia peste măsură. Dar puteai să-i ceri un apartament, o casă. Tudorel a cerut o casă și i-a dat. Boloni a luat un ARO, că el mereu întârzia la pregiti și amenința că pleacă dacă nu-i dă.
„Am vândut ARO-ul de la Sevilla cu 240.000 de lei”
- Dumneavoastră ce-ați cerut?
- Doar atunci când mi-a furat mașina, plus ARO-ul pe care l-am primit când am câștigat Cupa Campionilor.
- ARO-ul ăla era nou sau era folosit?
- Folosit! Se vedea chitul peste rugină. Noi le-am luat să le vindem, nu să mergem cu ele. Nici nu știam noi să mergem cu ele. Mai aveau și numere de armată. Le-am vândut.
- Cât ați luat pe el?
- 240.000 de lei! Nu aveai voie să-i pui la CEC, decât la sediul central. La sucursale te lăsa până în 25.000 de lei. Era un control.
- Stăpân pe bani, dar nu prea...
- Mai cumpăram și valută, aur!
- Când plecați în străinătate aveați valută?
- Aveam, dar o ascundeam bine că ne controlau la vamă. De multe ori am avut probleme. Pe Piți chiar l-au bruscat, l-au împins, ne-au aruncat... Eram cu Belo și cu Iovan și l-au prins și percheziționat.
- Doar Dinamo n-avea probleme.
- Din ’89 au început să ne bage banii în bancă. 213 dolari îi luam noi, 87 îi lua statul. Atunci puteai să ai valuta cu tine, să treci. Dar dacă veneai în țară trebuia să declari că ai venit cu suma de x dolari.
{{text}}