EPISODUL 1. În spatele „Dragonului” de astăzi stau sacrificii, decizii luate la momentul potrivit, un parcurs academic excelent și convingerea că într-o bună zi avea să ajungă în vârf. Primul episod al unui interviu care-și propune să vi-l prezinte pe Radu Drăgușin mai departe de ceea ce vedem pe terenul de joc.
- Proiect comercial GSP x BRD X Locker Room
L-am găsit pe Radu a doua zi după Liverpool - Tottenham 1-1. Fusese integralist pe Anfield și a contribuit la un rezultat care i-a insuflat încredere echipei lui.
Tocmai încheiase antrenamentul în ultramoderna bază sportivă a clubului, dar a găsit energia de a purta un dialog întins pe mai bine de 60 de minute. Volubil, parcă însuflețit de vizita conaționalilor, Radu și-a pus pe tapet viața și cariera de fotbalist.
În acest prim episod, amintiri despre școală, copilărie și cum a înfiripat o „dragoste la prima vedere” cu fotbalul, după ce încercase și sporturile pe care părinții lui le-au practicat la nivel internațional: mama baschet, tatăl volei.
- Radu, cum a fost să crești într-o familie de sportivi? Bănuiesc că în condițiile astea nu s-a pus vreodată problema să nu mergi și tu la sport.
- Da, mai toată viața mea a fost în jurul sportului, în jurul unui fel de minge, ba de volei, ba de baschet, într-un final de fotbal. Bineînțeles, părinții mei mi-au transmis toate valorile: ce înseamnă să fii sportiv de performanță, ce sacrificii vin odată cu acest lucru. Mi-au spus de la bun început că dacă vreau să iau calea aceasta va trebui să fac anumite sacrificii și să am foarte multă determinare.
- Ai spus că fotbalul a venit ultimul, după volei și baschet. De ce fotbal?
- În mare parte datorită vărului meu, Vlad Bărbulescu, care la momentul acela juca la Sportul Studențesc. Cum am copilărit destul de mult alături de verișorii mei, pot spune că m-am luat după el. De atunci a fost, chiar dacă o să pară clișeic, dragoste la prima vedere. M-am simțit cel mai bine, în largul meu, la fotbal, și de atunci am știut că asta vreau să fac.
- Mai bine decât te simțiseși la volei și baschet.
- Bine, voleiul și baschetul... mai ales la început, cu părinții mei foști sportivi de performanță, am mers mai peste tot cu ei, și în sălile de volei și de baschet. Dar se pare că mi-a plăcut mai mult cu piciorul, nu cu mâna.
- Dar mai departe de legătura asta cu verișorul, există ceva sau cineva anume care ți-a trezit sau amplificat pasiunea pentru fotbal? Pentru că fiecare avem un Ronaldo, un Messi, un Hagi, un Gică Popescu, un Maldini... Pentru tine a existat un astfel de idol?
- Nu, pot spune că nu am avut niciodată un astfel de idol. Pentru mine a fost doar bucuria pe care am simțit-o în momentul în care am mers la primele antrenamente. A fost cea mai mare motivație, cea mai mare plăcere de a continua fotbalul.
Radu Drăgușin: „Primul meu antrenor, Iulian Stavrică, m-a pus fundaș central. Nu am schimbat niciodată”
- Dar care au fost primele tale gânduri la primele antrenamente? Ce te vedeai să joci? Ai încercat și ca atacant?
- Nu. De mic copil, primul meu antrenor, Iulian Stavrică, m-a pus fundaș central. Probabil pentru că eram mai înalt decât ceilalți băieți. Cred că de atunci nu am schimbat niciodată rolul.
- În cazul ăsta, mă gândesc că trebuie să fi avut în acea perioadă un jucător defensiv preferat, nu?
- Bine, odată ce am crescut și am început să înțeleg mai mult decât a alerga după minge, și am început să mă uit la meciuri, la fundașii centrali, pot spune că în acea perioadă mă uitam cel mai mult la Sergio Ramos. Era și perioada în care el și Real Madrid au avut niște ani incredibili. Probabil el era cel mai cunoscut jucător pe care-l urmăream.
- Aveai 7 ani când ai început fotbalul. Cum l-ai îmbinat cu școala?
- Pentru mine nu a existat niciodată doar fotbal. Și după ce am plecat din România am făcut școala și am terminat-o cu luarea Bacalaureatului. Cred că părinții mei au avut o foarte mare influență aici, au pus foarte mare accent pe școală. Mi-ar fi fost foarte ușor să spun că joc fotbal și că niciodată nu voi avea nevoie de școală, dar cred că școala, pe lângă faptul că îți antrenează creierul, te învață și ce înseamnă disciplina, să-ți organizezi viața, să ai responsabilitate. Odată ce mergi la școală, nu vrei să fii ultimul, codașul clasei. Lucrul ăsta a fost foarte important în creșterea mea, mai ales pe partea umană. Școala era importantă pentru mine și m-a ajutat foarte mult în fotbal.
Fotografii de Ionuț Iordache
Radu Drăgușin: „Am luat BAC-ul cu 9,16. Cea mai mare notă, la logică”
- Deci competitiv și la școală, nu doar pe teren.
- Bineînțeles, în ce măsură se putea și îmi permitea și timpul. Dar da, Bacalaureatul l-am luat cu 9,16. Am făcut online ultimul an de liceu datorită pandemiei. Am vrut să dau BAC-ul și să-l iau cu o notă bună. Și am reușit-o.
- La ce materii ai dat Bacalaureatul?
- Logică, istorie și română.
- Iar cea mai mare notă a fost la?
- Logică. 9,70 mi se pare. Apoi la istorie și apoi la română.
- Revenind... De unde motivația asta, să renunți la normalitatea de care aveau parte majoritatea copiilor? Mă gândesc la timpul liber, la jocurile video, la petreceri...
- A fost dorința mea de a reuși. Asta a fost cea mai mare motivație a mea. Am înțeles asta de mic copil, datorită părinților mei. M-au îndrumat mereu, mi-au spus ce înseamnă să ajungi la un nivel înalt de performanță. Acum, dacă mă uit înapoi, aș spune că nu au fost atât de mari cât par sacrificiile. Nu s-au simțit ca niște sacrificii. Mie-mi plăcea ce făceam, să mă trezesc dimineața și să plec de acasă cu ghiozdanul jumătate plin cu cărți, jumătate cu echipamentul de antrenament, și să mă întorc seara, la 8. Asta era viața mea, asta-mi dădea satisfacție și cu asta mă hrăneam.
- Primii 4 ani i-ai petrecut la Sportul Studențesc. Cât de solidă ai spune că a fost fundația pe care ai clădit-o acolo?
- Iulian Stavrică a fost primul și unul dintre cei mai importanți antrenori pe care i-am avut în viața mea. Este foarte important să ai un antrenor care să știe cum să te crească, să-ți implementeze ce ai nevoie pentru a avea o fundație solidă ca jucător de fotbal. Îmi aduc foarte bine aminte de cantonamentele avute alături de el și de colegii mei. Pentru el, nu exista nimic mai important decât disciplina: să ajungi mereu la timp la masă și la antrenament și poate chiar să mănânci tot din farfurie. Poate pare banal, dar cred că asta mi s-a implementat de-a lungul anilor, mai ales la începutul carierei, și astfel am construit fundația pe care am reușit să cresc, să mă dezvolt.
- Când ți-a spus că vei juca fundaș, ți-a și explicat de ce?
- Nu mai țin exact minte de ce, dar probabil pentru că eram înalt, dădeam bine cu capul și m-a pus acolo.
„Nu a existat niciodată să las pe mâine ce pot face azi”
- Patru ani la Sportul, apoi Regal Sport. De ce Regal Sport, în măsura în care-ți amintești raționamentul deciziei de atunci?
- Cred că a fost pasul corect. Am avut ani frumoși la Sportul Studențesc, dar am înțeles că trebuie să mă dezvolt în continuare. Oportunitatea pe care mi-a oferit-o Regal Sport... Era o academie privată în care se investea și s-a investit foarte mult. Claudiu Florică și Mihai Badea s-au asigurat că avem tot ce ne trebuie la dispoziție, că nu ne lipsește nimic pentru a progresa cât mai bine. Aveam turnee internaționale, condiții foarte bune, tot ce aveam nevoie pentru următorul pas în carieră. Atunci am decis că ar fi cel mai bun club la care să merg.
- Ai făcut parte dintr-o generație frumoasă acolo, cu Blănuță, Perianu, Octavian Popescu, Filip Ilie. Ce ai avut sau făcut tu în plus de ai reușit să te diferențiezi de toți acei tineri talentați?
- Nu știu să pun mâna pe un singur lucru. Cum ai spus și tu, am avut o generație foarte bună, dominam tot ce însemna România. Îmi aduc aminte că Farul era cea mai mare provocare a noastră de obicei, cu ei aveam cele mai tari meciuri. Acei ani au contat foarte mult datorită expunerii pe care am avut-o la turneele internaționale la care mergeam. Să ieșim în fotbalul internațional și să vedem cu adevărat care este diferența, ce tip de jucători sunt acolo și ce calitate au, asta ne-a făcut să creștem foarte mult. Nu știu să spun de ce eu am avut și am o altă carieră față de restul. Eu am avut aceleași principii, aceeași motivație mereu: pentru mine nu a existat niciodată să renunț, să las pe mâine ce pot face azi. M-aș fi mințit pe mine, în primul rând. Asta a fost mentalitatea, gândirea pe care le-am avut mereu.
- De expunere ai avut parte și la echipa națională, pe care ai reprezentat-o la mai toate categoriile de juniori și de tineret. Cum e pentru un puști să audă imnul țării lui înaintea meciurilor, să știe că reprezintă atâția oameni?
- Este greu de exprimat ceea ce simțim noi când suntem acolo, pe teren, mai ales când jucăm acasă și imnul este intonat de tot stadionul. Cred că de fiecare dată când se întâmplă asta, realizezi că toate sacrificiile au meritat. Să știi că-ți reprezinți țara, că joci pentru fiecare copil care se uită și joacă fotbal pe stradă sau la o echipă, că practic ești imaginea țării tale... În primul rând este o presiune foarte mare, dar în același timp este cea mai mare mândrie pe care o poți avea ca fotbalist.
- Îți amintești cea mai mare satisfacție pe care ai simțit-o la loturile de juniori, la nivel de rezultate, de reușite?
- Sincer, nu. Poate uit, dar nu am avut așa mari realizări precum am avut, de exemplu, la naționala U21. Până să debutez la naționala mare, acela a fost cel mai mare motiv de satisfacție pentru mine. Dar indiferent că am jucat la U15 sau la prima echipă, pentru mine a fost aceeași satisfacție, același sentiment de mândrie.
În 2018, pe când avea 16 ani, Radu a semnat cu Juventus. În partea a doua a interviului, detalii neștiute despre acomodarea la Torino, greutățile întâmpinate și amintiri din vestiarul în care i-a găsit, printre alții, pe Cristiano Ronaldo, Giorgio Chiellini și Leonardo Bonucci.
{{text}}