Thomas Neubert s-a aruncat singur în sabie

Într-o apariție rară, în podcastul 2 la 1, realizat de jurnalistul GSP Alex Barbu și fostul atacant Raul Rusescu, Thomas Neubert a abordat un subiect incomod: dopajul în fotbal, respectiv în sport în general. Cu o naivitate mai mult decât de neînțeles.

Micuț și sfătos, germanul în vârstă de 57 de ani, un profesionist pe care nimeni nu-l contestă în România, acuzat în urmă cu un deceniu că a făcut FCSB să performeze fizic în parametri nefirești, a explicat că „dopingul în fotbal nici nu ajută foarte mult. Un fotbalist, chiar dacă ia EPO, aleargă tot între 10 și 12 kilometri. Efectul e zero”.

Întrebat dacă acest lucru e valabil inclusiv în fotbalul mare, Neubert a adâncit lucrurile: „99,99% dintre jucători nu fac doping, dar probabil mai cumpără un produs de pe internet, nu vorbesc cu doctorul, iau un supliment pentru un păr mai lung sau ca să slăbească, iar acel supliment conține o substanță interzisă. Jucătorul e dopat fără să știe”.

Am urmărit transcrierea declarațiilor, după care am parcurs cu atenție fragmentul video. Am sperat, cu inima strânsă, că afirmațiile au fost scoase din context, contorsionate în vreun fel.

Că un profesionist ca Neubert, cu jumătate de viață petrecută în domeniu, a spus toate aceste lucruri cu un zâmbet șugubăț, ce nu neagă cu argumente infantile istoria burdușită de cazuri de dopaj sanguin din fotbal. Că nu contrazice conștient o „frumoasă tradiție” de decenii în care giganții gazonului s-au folosit de farmacii sistematice pentru a spori recuperarea, regenera mușchii, îmbunătăți rezistența, TRIȘA la nivel înalt etc. Dar m-am înșelat.

O fi uitat, poate ar trebui schițată în pripă o listă.

Cine-i cunoaște pe Kaiser sau pe Zidane?

Marele Franz Beckenbauer, căpitanul Germaniei campioana mondială în 1974 și fundaș legendar al lui Bayern, dădea un interviu foarte interesant în revista Stern, în 1977. Kaiserul mărturisea nonșalant o formă de dopaj sanguin, care nu era considerată dopaj la vremea respectivă, dar care se apropie destul de mult de ce nu crede Neubert că se întâmplă în fotbalul actual.

„De câteva ori pe lună, prietenul meu Manfrid Köhnlechner îmi recoltează sânge din braț și îmi injectează același sânge în fese. Numărul globulelor albe și, în special, cel al globulelor roșii se multiplică astfel, iar forțele de rezistență ale organismului sunt mobilizate”. Recunoscut pentru forța sa fizică, Beckenbaurer spunea că practica este foarte întâlnită în Bundesliga.

Unele mărturii importante, precum cea a doctorului naționalei Germaniei, Heinz Liesen, vorbeau despre o cultură foarte pronunțată a dopajului: „Franz mă chema adesea pe terenul de antrenament și îmi spunea: «Uită-te bine la jucătorul ăla! Am nevoie de el în două zile. Asigură-te că este cu adevărat apt!»”.

„Primeam perfuzii, simțeam că sar până în tavan”

Mai aproape de noi, doctorul Jean-Pierre de Mondenard, în cartea sa „Dopajul în fotbal”, publicată în 2010, a vorbit explicit despre utilizarea „intensivă și sistematică” a EPO de către echipa Juventus în anii '90. Sunt anii în care Zeman era „uimit de transformarea fizică a unor jucători precum Alessandro Del Piero și Gianluca Vialli”. „După injecțiile cu EPO, mă simțeam mai ager, mai plin de energie...”, mărturisea Tony Cascarino, fost jucător la Aston Villa, Chelsea sau Marseille.

Mai evaziv, Gary Neville și-a amintit de alte practici necurate: „Când a început Cupa Mondială din 1998, unii dintre jucători au început să facă injecții de la un francez pe nume Dr. Rougier. Jucătorii stăteau aliniați să se injecteze, înainte de meciul cu Argentina (terminat 2-2). După ele, unii dintre băieți au spus că au simțit un adevărat val de energie...”.

În 1999, Cannavaro era filmat pe când juca la Parma, în hotel, cu acul în venă, înainte de finala cu Marseille, disputată la Moscova. Substanța injectată? Fosfocreatină, una care ajuta la protecția inimii și regenerarea musculară. „La Parma primeam perfuzii înainte de meciuri. Spuneau că sunt doar vitamine, dar când intram pe teren eram capabil să sar până la tavan”, explica mai târziu și colegul Matias Almeyda.

În 2004, Arsene Wenger, antrenorul Invincibililor, tuna dezgustat: „La Arsenal, am avut unii jucători veniți de la alte cluburi din străinătate al căror nivel de globule roșii era anormal de ridicat. Genul acesta de lucruri te pun pe gânduri”.

Cazurile ajung până în ultimele decenii și în La Liga, unde s-a vorbit cu jumătate de gură, apoi s-a negat despre potențiale legături dintre marile creiere ale dopajului, precum Eufemiano Fuentes sau Del Moral (da, medicul lui Lance Armstrong) și granzi precum Barcelona și Real Madrid. Ambii doctori, „genii” malefice, cu specializare privind modul cel mai productiv de administrare a porțiilor de EPO.

Nu e vorba despre „cine aleargă mai mult”

Argumentul cu distanțele parcurse de fotbaliști, care ar fi „aceleași”, indiferent dau iau EPO sau nu, se descalifică din oficiu. EPO e folosită medical, în spitalele normale, pentru o regenerare rapidă, fiind recomandată în cazuri de anemie etc. Este un fapt medical că oamenii se încarcă mai rapid și mai bine dacă își tratează sângele.

Ideea că dopajul are doar banala funcție de a lungi distanțele pe care le parcurg fotbaliștii este hilar. Dopajul are „n” elemente conexe benefice pe moment pentru un atlet de performanță.

Includem aici factorul mental, prin simpla autosugestie, precum și cei 12 kilometri alergați având o „claritate” psihică superioară adversarilor, cu fotbaliștii fiind apți să paseze la fel de precis în minutul 80 ca în minutul 15 și să citească meciul fără tulburarea oboselii resimțite. În plus, ușurința cu care se parcurg acei 10-12 kilometri într-o epocă în care frecvența meciurilor este în urcaj abrupt este și ea un indicator care poate spune lucruri.

Istoric, fotbaliștii s-au dopat sistematic cu amfetamine (din glorioșii ani '50 și până la înrudita „efedrină”, cu cele 5 variante distincte folosite de Maradona în '80), hormoni de creștere, transfuzii sanguine etc. Nu au fost femei nevinovate cărora li s-a pus drogul violului în pahare, ci, din contra, s-au comportat ca prădători conștienți - cum ne demonstrează cazul Beckenbauer -, care nu au avut mari procese de conștiință în fața avantajelor.

Ceea ce a declarat Neubert este ori naivitate, ori o formă suspectă de justificare. Ambele variante sunt șocante.