Emeric Ienei nu a fost doar antrenor, ci o lecție despre calm, bunătate și eleganță într-o lume a unui fotbal din ce în ce mai zgomotos, iar oamenii ca el nu dispar niciodată, sunt păstrați în nemurire
Fotbalul nu a fost niciodată un sport al gentlemanilor, chiar dacă asta s-a dorit, atunci când englezii i-au dat forma actuală. Fotbalul a fost întotdeauna despre zgomot, despre nervi, despre orgolii, e o lume în care vocea se ridică mai repede decât ideea și în care victoria trebuie arătată, nu doar trăită.
Și totuși, în mijlocul acestui vuiet, au fost oameni precum Emeric Ienei, rămas un domn care nu semăna cu locul în care trăia.
Un domn cu eleganță și în rezultate
Ienei n-a fost un domn de paradă, nu unul construit pentru aplauze, ci unul firesc, aproape demodat, genul ăla de personaj care pare coborât dintr-un roman în care lucrurile aveau răbdare, iar oamenii nu se grăbeau să demonstreze cine sunt. La el, eleganța nu era un gest, era o stare, nu o purta, o avea din naștere, că astea sunt native și se șlefuiesc în timpul educației.
A câștigat enorm cu Steaua, a dus echipa națională la un Mondial, după o pauză de 20 de ani, apoi ne-a dus în sferturi la Euro, în 2000, cea mai bună performanță a noastră la Europene. Prin performanțele sale, ar fi nedrept să nu-l amintim în fruntea Panteonului nostru.
A dus o echipă acolo unde fotbalul românesc atinsese, pentru o clipă, un fel de altitudine ireală, un Mont Blanc pe care azi îl privim mai mult ca pe o poveste decât ca pe o amintire. Și, cu toate astea, n-a simțit niciodată nevoia să ridice vocea ca să fie mai mare decât performanța lui.
Dar niciodată, nu și-a arogat meritele pentru momentele incredibile ale fotbalului nostru. Poate că tocmai de aceea rămâne atât de greu de înțeles azi.
Lecții de la Oradea
L-am ascultat de atâtea ori, zeci de interviuri, în special la radio. Acolo, cu căștile pe urechi, cu un telefon până la Oradea, de unde nea Imi ne întâmpina cu un bună ziua lung, o expresie caldă, pe care de obicei, oamenii se grăbesc să o spună, încât ai impresia că nici nu o auzi. El spunea lung și încet, calm, cu o liniște care nu venea din efort, ci dintr-un echilibru pe care nu-l mai întâlnești.
Era ca și cum, în jurul lui, timpul încetinea puțin, doar cât să-ți dai seama că nu totul trebuie spus apăsat ca să conteze. La nea Imi până și înjurăturile aveau o căldură ciudată, aproape tandră, a rămas celebră aia cu “Mirele, băga-mi-aș în el de minge!”. Cred că era printre puținii oameni ale căror vorbe grele nu răneau, nu umileau, erau, în felul lor, o dovadă că nici nervii nu-i pot strica omenia.
Îmi aduc aminte o întâlnire în studio, cu Sandu Boc, ambii prin telefon. Două lumi care, în mod normal, nu se întâlnesc așa. Boc, cu trecutul lui neliniștit, cu toate marginile aspre ale unui fotbal trăit intens, iar Ienei, așezat, egal cu sine. Și totuși, în acea oră, diferențele s-au topit.
Rămăsese doar liniștea aceea târzie, pe care o au oamenii când au trecut prin tot și nu mai au nimic de demonstrat, o liniște care nu vine din oboseală, ci din înțelegere. Poate că de acolo vine și sentimentul că ei aparțin unui fotbal apus, dar nu pentru că jocul ar fi fost altul, ci pentru că oamenii erau altfel construiți. Mai puțin grăbiți să fie cineva și mai atenți la cum sunt.
Darius, nepotul cu calmul lui nea Imi
Am înțeles asta și mai limpede într-un moment care nu are legătură directă cu terenul. Nepotul său, Darius Manciu, a citit la înmormântarea lui Ienei, un text despre bunătatea lui nea Imi, un editorial pe care l-am scris atunci când am aflat că marele antrenor a părăsit lumea noastră. Darius a ținut în mod special să-mi mulțumească. A fost un gest simplu, dar în el era, de fapt, toată moștenirea lui.
Pentru că oamenii ca Emeric Ienei nu lasă în urmă doar rezultate sau amintiri, lasă o formă de educație, una care nu se predă, nu se explică și nu se impune, dar care se transmite, aproape tăcut, celor care stau în preajma lor.
O educație care face ca, într-o lume stridentă, cineva să aleagă, fără să știe exact de ce, să rămână decent. De aceea, poate, pierderea lui nu e doar o chestiune de istorie sportivă, e senzația că s-a mai stins un fel de a fi.
Un fel în care nu trebuia să ridici vocea ca să fii auzit, în care nu trebuia să te impui ca să fii respectat, în care puteai ajunge foarte sus fără să pierzi ceva esențial pe drum. Într-o lume care confundă tot mai des zgomotul cu forța, liniștea lui nea Imi începe să pară nu doar rară, ci aproape imposibilă. Și asta nu rămâne ca un trofeu, e în eternitatea umanității.
{{text}}