Apucă lipsa după Constantinopol

Nu știu de unde atâta tristețe combinată cu revoltă. Noi am fost, de fapt, la Istanbul doar ca să ne asigurăm că nu-i batem pe turci. I-am testat și gata. Și așa am fost și pe la alte 7-8 naționale precum cea a Turciei. Doar să ne asigurăm că nu obținem puncte de la ei. Asta a fost tactica noastră. La ce ne trebuie nouă Mondial? Noi trebuie să stăm aici, în spațiul nostru strămoșesc. Măreția naționalei noastre vine din neutralitatea ei.

De ce să mergem la capăt de lume să intrăm în războaie Mondiale care nu ne privesc? Noi avem Daciada în care bunii și străbunii noștri daci se întreceau în manevre prin care să prindă playoff-ul. Care-n limba bătrână înseamnă un plai de oftezi când vezi cât e de frumos.

Meciul de la Istanbul a adus o noutate în materie de reacții ale publicului românesc față de alte eșecuri cu care Mircea Lucescu ne-a obișnuit. De această dată, românii au fost dezamăgiți nu doar de naționala lor, ci și de cea care ne-a învins. „Păi asta-i marea echipă a Turciei cu care ne-ați amenințat”?

Cum ar veni, nici măcar n-am căzut de pe un cal mare. Ne-a aruncat din șa o mârțoagă.

O înfrângere Rațiunală

Însă România are acest merit, că a făcut din naționala Turciei o echipă dezamăgitoare pentru mulți români. Turcia a arătat ca o echipă cu limite pentru că România i-a impus acele limite. Echipa lui Lucescu a făcut un joc defensiv impecabil în prima repriză.

A cedat doar la diagonala genială a lui Arda Guler din repriza a doua când Rațiu a uitat de un gest fundamental al unui fundaș lateral, să strângă în centru când vine o minge lungă din latura opusă.

Turcii ne-au dat unicul gol prin Ferdi Kadioglu. Un fundaș lateral care s-a consacrat la Fenerbahce în dreapta, dar care caștigă la Brighton în stânga o pâine neagră, adică mai sănătoasă, că nu tot ce ține de limba bătrână e în regulă. Și turcii ne-au explicat prin italiana lui Montella, să înțeleagă și Il Luce, că trebuie să inovezi dacă nu ai vârf.

Deși turcii aveau un vârf, pe Semih Kilicsoy, plecat la Cagliari chiar de pe stadionul pe care s-a jucat aseară, Montella a spus că nu-i de-un asemenea meci și l-a trimis în tribună. Italianul a pus drept vârf un fotbalist care s-a consacrat ca extremă, pe Kerem Akturkoglu, și a marcat cu fundașul stânga din poziție de atacant central. Noi am rămas prizonieri ai vârfului pentru care și Metaloglobus a ajuns prea puternică.

Visul neîmplinit al Mondialelor

După ce ne-a anunțat că victoria cu Austria este a lui, Mircea Lucescu ne-a transmis aseară că înfrângerea este a lui Rațiu. Acesta este Mircea Lucescu, un antrenor cu un trecut mare, cu un prezent plăpând spre lamentabil și de un egoism deja proverbial.

Știm că el i-a lansat pe toți. Naționala aceasta a Turciei a fost construită de el deși Arda Guler și Kenan Yildiz, perlele acestei echipe, de-abia buchiseau pe la școală în acele vremuri. Dacă noi îi băteam pe turci în ograda lor, nu mai veneau să-l îmbrățișeze pe Lucescu, ci se umpleau de spume. Și cam asta ne doream.

Mircea Lucescu încheie un nou mandat catastrofal de selecționer. Așa cum a fost și cel de la naționala Turciei pe care l-a început cu o înfrângere cu 2-0 în Ucraina într-o campanie și aceea ratată pentru Mondial, campanie încheiată cu 0-3 acasă cu Islanda. Cu Lucescu selecționer al Semilunei, până și noi i-am bătut atunci pe turci cu un clar 2-0.

A venit și Nations League, Lucescu a retrogradat cu Turcia în Liga C și Răzvan Burleanoglu i-a strâns mâna lui Il Luce în semn de rămas bun. Mondial ratat atunci cu Turcia, Mondial ratat acum cu România, Mondial ratat în urmă cu 40 de ani când ne-a bătut Irlanda de Nord de două ori, precum Bosnia-Herțegovina acum. O carieră monumentală ca antrenor străbătută însă de linia sângerândă a Mondialelor ratate.