Și presa a greșit față de Mircea Lucescu

Printr-o discreție prost gândită, reflex al sensibilității vremurilor, e probabil ca presa din România să fi greșit în cazul Mircea Lucescu, când a ținut ascuns diagnosticul sever primit de selecționer în februarie 2026. FRF, la rândul ei, prin potemkiniada ei rușinoasă, a fost surprinsă de „o situație de criză” nemaiîntâlnită - cum a numit-o Răzvan Burleanu -, chiar pe terenul de antrenament al tricolorilor. Poate nu trebuia să fie.

La începutul lui 2026, când investigațiile pe care le-a făcut Mircea Lucescu la Spitalul Universitar au dat un verdict sever, o formă de leucemie galopantă, care necesita un tratament serios, presa din România, inclusiv Gazeta Sporturilor, s-a ferit copilărește să publice diagnosticul. Cum era vorba de selecționerul nostru, un senior care ducea în spate zeci de trofee, ne-am limitat mai toți la eufemisme precum „boală gravă și cronică”, „afecțiune dură” etc, care puteau insemna orice si ascundeau urgența.

Nu a contat că despre alții, cu boli la fel de grave, am scris fățiș, fără remușcări. De exemplu, foarte recent, nu s-a întrebat nimeni dacă e corect și sensibil să dăm oră cu oră informații despre doamna omorâtă pe trecerea de pietoni de Keita, fotbalistul Rapidului. Acolo, s-a scris fără dezbatere despre „comă”, „traumatism cranio-cerebral de gradul I și traumatism vertebro-cervical”, „mai multe AVC-uri” etc. Am comunicat brutal, nefardat, fără dubii.

Când Ovidiu Ioanițoaia, directorul Gazetei și prieten de decenii al selecționerului, a vorbit la GSP Live despre faptul că Lucescu pleacă în Belgia, ca să vadă unul dintre marii „specialiști în oncologie moleculară din lume”, o informație care trimitea prin ricoșeu spre problemele selecționerului, ziaristul Cristian Tudor Popescu a considerat că a făcut spectacol, „pentru o știre de senzație: «Lucescu-cancer»” și că fanii nu au dreptul să fie informați precis, că responsabilitatea pică doar pe umerii FRF, o companie privată, care decide dacă continuă sau nu cu Il Luce.

O Federație care, pusă la curent cu severitatea problemelor, a jucat o potemkiniadă ciudată. L-a lăsat pe Lucescu să își decidă singur prezența pe bancă, a vorbit inițial despre „o infecție subcutanată”, tratată cu antibiotic, cu evoluție favorabilă, după care i-a cerut să dea un răspuns până pe 20 februarie, când selecționerul a revenit lămurit de la investigațiile din Belgia.

Între timp, în toate redacțiile, au venit informații despre situația extrem de complicată a lui Il Luce. Inclusiv dinspre FRF. Confuzia generală stârnită de tăcerea presei, care a refuzat să își asume publicarea cu subiect și predicat a veștilor proaste, a stârnit, firește, un circ al contrelor pe la TV, cu jurnaliști acuzându-se reciproc că exagerează, că publică fake news etc.

Lucescu a tras cortina peste orice dialog cu presa, cum avea dreptul, de altfel, și a fugit din fața microfoanelor, după care s-a afișat slăbit pe bancă, în fața la 40.000 de oameni, la meciul cu Turcia. După înfrângere, a fost irascibil și vizibil epuizat, iar Rednic a spus că s-a „îngrijorat când l-am văzut. Nu era coerent, îi căzuse puțin gura într-o parte. Nu știu cum cei din jurul său nu au văzut asta”.

Într-o dimineață ploioasă de duminică, Lucescu a cedat sub stres și s-a întors la Universitar, lăsând în urmă un vestiar înmărmurit. Într-o continuare a eschivelor comunicaționale, Burleanu a ieșit să explice că selecționerul abia ajunsese la spital și deja bâzâia că vrea să se întoarcă pe bancă, iar Stoichiță ne informa că i se pregătise deja o nouă ofertă, în cadrul Comisiei Tehnice.

Inima lui Il Luce a cedat în Marțea Mare, lucru anticipat de medici în cazul unor asemenea condiții de stres, precum în ultimele săptămâni.

Lipsă de informație, lipsă de dezbatere

Cred că presa ar fi trebuit să spună adevărul crud, de cum l-a avut. Nu ca să facă „spectacol” din el, cum crede CTP, ci ca să informeze corespunzător, să limpezească cazul și, foarte important, să provoace o dezbatere esențială. Să întrebe: cât de rațional/responsabil este să lași pe bancă un om de 80 de ani, cu o problemă gravă de sănătate?

În 2013, când un alt gigant, Costică Ștefănescu, suferind crunt, se sfârșea după un salt în gol la Spitalul Universitar, Gazeta îndrăznea „să vorbească despre sinucidere”. Într-un context teribil, cu argumente de toate felurile, ziarul cântărea acest gest apocaliptic, „fără să-l judece și fără să-l aprobe. E omenește să te gîndești”. Așa trebuia să se întâmple și acum, să se poarte o dezbatere dură, vitală. Însă am jucat cu toții la alibi. Și-am greșit.

La câteva ore după ce a murit Il Luce, a spus-o chiar Ioan Andone, înciudat și aspru: „Eu cred că fotbalul l-a omorât! Nu mai avea ce căuta la Istanbul!”. Un strigăt absent din dezbaterea publică înainte de ultimul meci oficial, pe bancă. În această ultimă epopee a tehnicianului român, am fost cu toții un fel de Sancho Panza, conducându-și maestrul spre o bătălie contrară realității de pe teren.

Mai departe, e evident că Il Luce s-a comportat ca Lindsey Vonn, americanca în vârstă de 41 de ani, care a fost aproape să-și piardă un picior în urma unei decizii inconștiente de a participa la Jocurile Olimpice de Iarnă.

Ambii îndrăgostiți de propria legendă - primul insistând să antreneze până la capăt, „să moară pe gazon”, a doua condusă de mândrie și lipsă de luciditate într-o aventură cu final anticipat -, ambii lăsați să meargă până la capăt dintr-o combinație de jenă și frică a celor din jur.

Dezastrul pentru Lindsey Vonn s-a întâmplat live, în fața la milioane de oameni. Al lui Mircea Lucescu în fața unui vestiar în care jucătorii și-au revenit din șoc abia după câteva ore. E crud de spus, dar nu se putea întâmpla și pe bancă, împotriva Turciei, cu doar câteva zile înainte?

Câteva cuvinte despre Mircea Lucescu

Mircea Lucescu a fost un monument al sportului românesc, în general. O prezență pantagruelică, un gigant rămas din timpurile apuse, care a predat fotbaliștilor de astăzi roata și focul, fotbalul minții și al sacrificiului. Obsesiv, un radical al performanței, Lucescu a întrupat pretenția perfecțiunii. A cerut enorm de la cei din jur, neimpresionat de ce spun unii sau alții. Umbra sa, ca a unui nuc viguros, a pârjolit dezbaterea, nu a lăsat nimic să îi fure din fălnicie.

A crescut și a modelat generații întregi, un act de masonerie din ce în ce mai rar, a avut o pedagogie pe care o întâlnești odată la câteva generații. Care schimbă atât driblingul, cât și mintea.

Într-adevăr, Lucescu și-a făcut viața cum a vrut. A avut cutezanța să se ia chiar de Securitate, conform unei mărturii din documentarul GSP, nu s-a lăsat impresionat de nimeni, și-a urmărit cu perseverență viziunea. Acum, la trecerea lui la cele veșnice, când Real Madrid s-a oprit dintr-un sfert de Liga Campionilor pentru a-i aduce un omagiu maestrului de 80 de ani, fotbalul românesc înțelege magnitudinea acestei cariere.

La sfârșitul vieții pe acest pământ, Lucescu continuă să fascineze și să provoace. Să ne spună să ne uităm la noi înșine, să depunem truda și să înțelegem că putem fi mai buni.