Ce amintiri! Cum a cucerit-o Mircea Lucescu pe Neli în tramvaiul din Grozăvești: „Era timid, nu îndrăznea să mă ia de mână!”

Mircea Lucescu s-a stins din viață la 80 de ani, pe patul spitalului de Urgență din București. Alături i-a fost alături soția Neli, dar și Răzvan, venit special din Grecia pentru a-și vedea tatăl înainte să se stingă.

La mijlocul anilor 60, pe vremea în care tinerii întindeau mâna domnișoarelor la coborârea din tramvai, un student la Comerț Exterior și o studentă la Istorie s-au cunoscut pe aleile campusului din Grozăvești. Așa începe povestea despre Mircea și Neli Lucescu. Dezvăluită de jurnalistul Daniel Nanu.

- Cum v-ați cunoscut s-a mai scris câte ceva, dar există neconcordanțe. Ba că v-ați cunoscut în stația de tramvai, ba la cantina căminului studențesc...

- Ei, nu... Povestea cu stația de tramvai e mai târziu, ne-am cunoscut ca studenți, pe aleile campusului, ne vedeam des la cantină... Povestea cu tramvaiul, de care spui tu, a fost însă începutul prieteniei noastre.

„Mircea era un timid. Nu îndrăznea să mă ia de mână”

- Cum era Mircea Lucescu?

- Era timid. Și sentimental. Îmi amintesc cum, la început, eram la un spectacol, tot încerca să mă ia de mână. Dar nu îndrăznea. La un moment dat, cum stăteam noi cu mâinile pe brațele fotoliilor, am pus eu mâna peste a lui... M-a impresionat cu timiditatea aceasta. Asta chiar mi-a plăcut.

- Dumnealui era student la ASE. Dumneavoastră la...

- Istorie. În 1962 am intrat la Facultatea de Istorie. Picasem la actorie, eu la actorie am dat inițial, dar nu am intrat. Se intra foarte greu. Țin minte că șefa comisiei a fost Sandina Stan. În juriu era și domnul Ion Șahighian, un mare regizor, care prefera genul Irinei Petrescu. Genul acela de actriță, mai sobru, mai interiorizat... Eu eram mai mult cu mimica, mi se părea mie mai interesant. Așa că am picat. Poate nu aveam talent, ci doar o sensibilitate deosebită. Făcusem cursuri de teatru și balet la Casa Pionierilor din Târgu Jiu și îmi plăcea. Cum nu mă puteam întoarce acasă picată la facultate, am dat la istorie şi am reuşit.

- Am rămas la întâlnirea din tramvai. De fapt, de cât timp vă știați?

- De câteva luni, cred. Ne întâlneam, cum ți-am spus, la cantină, pe alei... El juca atunci la Sportul, iar ei, ca sportivi, mâncau la cantina din Grozăvești, unde mâncam și noi. Probabil că fiind mai mică, la cantina aceea se gătea mai bine.

Zâmbete de la capăt de tramvai

- Mi-a vorbit dumnealui despre un episod când ați protestat că lor li se puneau porții mai mari.

- Daaa! Lui i-am atras atenția! Era cu câteva persoane în fața mea și am observat că i s-a pus o porție mai mare decât nouă, celorlalți. Atunci am întrebat de ce se face diferențierea asta? El a spus ceva de genul că, fiind sportivi, au un supliment de hrană, ceva în genul acesta.

- Întâlnirea în tramvai când are loc?

- Stai să calculez... Eu plecam acasă, la Târgu Jiu, în vacanța de iarnă... Deci era în decembrie. Ne-am căsătorit în 1967, am fost prieteni un an și jumătate. Da, decembrie 1965. Tramvaiul cobora pe lângă Dâmbovița, dinspre Grozăvești către Eroilor. Eu mergeam la o mătușă care stătea pe strada Ștefan Furtună. În tramvai eram eu într-un capăt, el în celălalt. Doar ne-am zâmbit... Când eu am coborât, a coborât și el. M-a întrebat dacă poate să mă ajute să-mi ia geamantanul.

„Așa l-am remarcat pe Mircea, după pardesiu”

- Știați cine e?

- Daaa, sigur. Cum să-ți spun eu acum... Ne cunoșteam din vedere. Mircea era deseori în compania altui jucător de la Sportul, Dan Angelescu, Iordan era prenumele lui. Și aveau amândoi două pardesie, așa, două haine la fel, le luaseră dintr-o deplasare a lor în Polonia. Le stătea foarte bine. Așa l-am remarcat. Ei, și m-a condus până la mătușa mea. Am vorbit pe drum, mi-a făcut plăcere. M-a întrebat unde plec, i-am spus că la Târgu Jiu. Mi-a cerut adresa de acolo. Mi-a zis că el va merge în cantonament la Predeal și-mi va scrie.

- V-a scris, nu?

- Da, mi-a scris câteva ilustrate. I-a scris și mamei mele, și, ca s-o impresioneze, probabil, i-a scris în franceză. Ceva poetic, ceva despre fulgi mari de zăpadă care cad din cer...

- Ați stabilit să vă întâlniți când reveneați în București?

- Când? Atunci, în tramvai? Nu, nu am stabilit o întâlnire anume, dar era clar că ne vom revedea în București. Prima ieșire a fost la Casa Studenților, la un spectacol. Este spectacolul acela despre care ți-am povestit cum încerca el să mă ia de mână... Un concert al lui Dan Spătaru. Prin februarie 1966. Era atunci o melodie foarte la modă a lui Giani Morandi, „În genunchi mă-ntorc la tine”, pe care Dan Spătaru o interpreta formidabil. Aceea a fost prima noastră ieșire. Au trecut atâţia ani de atunci, pe 21 iunie 1967 ne-am căsătorit și tot așa...

Enzo Bearzot și cornulețele cu dulceață

- Care e pentru dumneavoastră cel mai frumos succes din cariera de antrenor a lui Mircea Lucescu?

- Au fost atâtea, dar pentru mine pe primul loc este meciul cu Suedia, din preliminariile acelea când Mircea a calificat echipa națională la Campionatul European din 1984. Primul meci din acea campanie se jucase la Hunedoara, 3-1 cu Cipru, și Mircea era deja contestat că ține prea mult la Hunedoara și la jucătorii de la Corvinul. A câștigat contra Suediei cu 2-0, prin golurile marcate de Andone și de Mișa Klein, Dumnezeu să-l odihnească. Adică exact doi dintre copiii Hunedoarei. Noaptea târziu când am ajuns acasă, îmi amintesc că am fost la restaurant, la Lido, Mircea mi-a spus: „Neli, suntem pe drumul cel bun”.

A doua zi, ne-a vizitat acasă, pe Știrbei Vodă, Enzo Bearzot, antrenorul Italiei, campioană mondială la acea dată. L-am servit cu cornulețe cu dulceață. I-am făcut cadou o icoană, cred, și o pipă. L-am dus la aeroport, cu ce viteză a condus Mircea! Eram în întârziere... Apoi, bineînțeles, este victoria contra Italiei. A, și un meci la Modova Nouă!

Neli Lucescu, soția lui Mircea

- Moldova Nouă?

- Da, un meci cu Corvinul, în anul în care Mircea a promovat în divizia A. Era pe la sfârșitul anului, dar era atât de frumos afară... Un soare ca de primăvară. La pauză, conduceau cei de la Moldova Nouă, cu 1-0. Mircea i-a certat rău de tot în vestiar pe băieți. În final, am câștigat noi cu 3-1. Începea să se zărească promovarea. Și când a promovat cu Brescia în Serie A a fost foarte frumos. Ne-am întors de la Veneția, unde avusese loc ultimul meci, la Brescia cu vaporul. Iar suporterii, cu un alt vapor, eram unii lângă alții, au creat o atmosferă de vis.

- Aminitirile mai puțin plăcute?

- Meciul cu Irlanda de Nord. Cred că abia am scos de la el câteva cuvinte într-o săptămână... Și când l-au demis după acel 4-0 cu Austria a fost un moment foarte dificil. Nu înțelegea de ce au făcut asta, a considerat mereu că i se făcuse o mare nedreptate. Atunci a fost la fel de greu ca după Irlanda de Nord.

Neli și Răzvan Lucescu, monument de decență la funeraliile lui „Il Luce”