Ultima dată am vorbit la telefon cu Mircea Lucescu pe 18 martie, cu opt zile înainte de barajul de la Istanbul.
Aceste momente n-au cum să nu te răscolească. Mircea Lucescu s-a mutat în eternitate, lăsându-ne amintirea sa și luând cu sine acolo, „dincolo”, pasiunea care nu l-a părăsit nici măcar când trupul său șubrezit începuse să dea semne evidente de oboseală.
Forța vitală
De pildă, deși suferise primul infarct, glumea cu cei de pe ambulanță spunându-le că au fost atât de rapizi încât ar putea juca atacanți. Și își dorea să meargă în Grecia spre final de aprilie, la finala de Cupă a PAOK-ului lui Răzvan.
Atunci, pe drumul de la Mogoșoaia la spital, era convins că acest lucru era posibil. Și îl măcina gândul de a vedea, măcar pe tabletă, meciul cu Slovacia. Toate acestea înseamnă forță vitală pentru un om care în optzeci de ani a trăit cam de două ori pe atât.
Când te sună selecționerul
Acum, când Nea Mircea nu mai este, am luat din telefon agenda convorbirilor telefonice comune. 18 martie, primul apel (fără răspuns, nu sunt deloc matinal) a avut loc la 9 dimineața. Al doilea, tot fără răspuns, peste încă un ceas. La 11 am sunat eu înapoi, ușor rușinat de ipostaza de a dormi în timp ce sunt căutat de selecționer.
„Are timp, avem timp”
Nouă minute a avut convorbirea, plecată de la Lorenzo Biliboc, despre care scrisesem, poate un pic cam entuziast, că poate fi convocat inclusiv la naționala mare, nu doar la tineret.
Ca și cum n-ar fi avut atâtea pe cap, Lucescu mi-a explicat pe îndelete, aproape părintește (are dreptul, mă despart doar trei ani de vârsta lui Răzvan) că Biliboc e bun, dar că într-un meci crucial, precum cel de la Istanbul, e de preferat experiența.
„Are timp Biliboc”, zicea. „Avem timp după aceea să facem experimente”. Spunea asta cu zece zile înainte de a se prăbuși la Mogoșoaia în fața jucătorilor, Lucescu „avea timp”.
Parbrizul
A trecut rapid peste discuția despre sănătatea pe care i-am urat-o la finalul convorbirii. „Nu stau eu de doctori acum, mă gândesc la meci, n-am mijlocaș central, s-a accidentat Marius Marin, nu știu cum vom juca fără el”. Rămâne parbrizul murdar, am glumit, știind că îl numise pe Marius Marin ”ștergătorul meu de parbriz”. Da, da, curățăm noi geamul cumva, a răspuns de la capătul firului și pentru ultima oară în viața sa, într-o convorbire directă, Mircea Lucescu.
E o amintire care nu mi se va șterge niciodată din memorie. Fiecare, individual, are dreptul să și-l aducă aminte pe Mircea Lucescu așa cum crede de cuviință. Însă fotbalul românesc trebuie să se smerească în fața acestui om care a simțit până în ultima clipă a vieții sale că „are o datorie” față de el.
Ți-o plătiseși demult, Nea Mircea! Mulțumim pentru tot!
{{text}}