Mircea Lucescu a început fotbalul la nivel de juniori în 1961, la Școala Sportivă 2 București. La 13 ani, a trăit prima mare bucurie în fotbal, câștigând titlul de campion al Bucureștiului la nivel de copii, după o finală disputată pe vechiul stadion „23 August”.
Își amintea peste ani de ploaia torențială care a însoțit acel meci și de faptul că a fost nevoit să joace în teniși, într-o perioadă în care condițiile erau departe de cele ideale. La acea vreme, evolua pentru echipa din cartierul Apărătorii Patriei, reprezentând Școala Generală nr. 103, într-o competiție cu o formație din apropierea stadionului „23 August”. Chiar și la o vârstă fragedă, Lucescu era implicat în tot ce ținea de echipă: jucător, coordonator și, în bună măsură, organizator al competițiilor.
Activitatea sportivă se desfășura în condiții modeste. Profesorul de educație fizică, un om respectat și bine intenționat, se întorsese din război cu probleme serioase de sănătate și se deplasa cu dificultate. Școala nu dispunea de sală de sport, astfel că orele de mișcare se țineau adesea pe culoarele claselor.
Meciul jucat pe vechiul stadion „23 August” a fost un moment de răscruce în formarea lui Mircea Lucescu, primul contact real cu fotbalul mare. Partida copiilor s-a disputat înaintea unui derby între CCA și Dinamo, iar acest context a făcut ca jocul să nu treacă neobservat. Printre cei care l-au remarcat s-a aflat Ștefan Stănculescu, antrenor la grupele de copii ale lui Dinamo. Totuși, mutarea nu s-a concretizat atunci, distanța față de casă fiind un obstacol prea mare pentru un copil.
Mircea Lucescu (stânga) în copilărie, alături de familie
Cum a ajuns Mircea Lucescu în Ștefan cel Mare + înainte, a dat probe la CCA!
În aceeași perioadă, Lucescu a avut parte de o experiență scurtă și confuză la CCA (ulterior, Steaua), unde a participat, preț de o dimineață, la o selecție organizată pe un teren din spatele clădirii care astăzi găzduiește Guvernul. Centrul de juniori era coordonat de Romeo Catană, iar Lucescu a fost folosit ca portar, fără să aibă însă ocazia reală de a demonstra ceva.
A apucat doar câteva degajări, fiind repartizat într-o echipă clar superioară, iar la final selecția s-a încheiat brusc, fără explicații. Cu toate acestea, la acea vârstă, simpatia lui se îndrepta chiar spre CCA, rivala de moarte a echipei unde avea să scrie istorie ulterior.
Drumul său a continuat apoi la Recas, o echipă de cartier unde juca și fratele său. Era un mediu modest, dar viu, în care fotbalul se făcea din pasiune. Echipa era coordonată de Victor Stănculescu, student la IEFS, care a remarcat imediat „energia, mobilitatea și instinctul său”, după cum însuși declara într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor. Stănculescu a fost cel care l-a îndrumat spre CSȘ 2 București, pe când Lucescu avea 15-16 ani.
Acolo a simțit pentru prima dată că intră într-un cadru organizat: primea echipament, o geantă, un bon de masă, lucruri mici, dar care făceau diferența.
Adus la Dinamo la recomandarea lui Nicolae Gorgorin
Momentul care a schimbat totul a venit într-un meci contra dobrogenilor de la Farul, echipă pregătită de Bukossy, cel care l-a descoperit ulterior pe marele Gică Hagi. CSȘ 2 s-a impus cu 2-0, iar Lucescu a marcat ambele goluri. A fost partida care l-a adus în atenția lui Nicolae Gorgorin, cel care l-a recomandat lui Traian Ionescu, un antrenor cunoscut pentru deschiderea față de jucătorii tineri. Ionescu l-a urmărit de mai multe ori, până când a decis să facă pasul final.
Confirmarea a venit într-un mod aproape cinematografic. Într-o seară, o Volgă neagră a oprit în fața casei familiei Lucescu, stârnind emoție în tot cartierul. Din mașină a coborât Traian Ionescu, cu pălărie cu boruri largi și fular la gât, însoțit de colonelul Cornel Turtureanu, șeful secției de fotbal. Discuția cu părinții a fost clară: Dinamo îl dorea. La plecare, Ionescu a lăsat pe masă 50 de lei, bani pentru drumul cu tramvaiul până în Ștefan cel Mare.
Ajuns la club, Lucescu a fost aruncat rapid într-un meci amical la Pitești, unde a intrat în repriza a doua și a impresionat. În aceeași seară, transferul era semnat. A rămas două sezoane la Dinamo, perioadă în care trupa din Ștefan cel Mare a câștigat două titluri, 1963-1964 și 1964-1965, fără o contribuție deosebită a lui „Il Luce”, competiția pe posturi fiind acerbă. Din acest motiv, i-a cerut lui Traian Ionescu împrumutul la Știința, denumirea din acele vremuri a celor de la Sportul Studențesc.
Mircea Lucescu (al doilea din stânga, jos) în 1964, prima experiență de la Dinamo. Foto: Arhiva GSPMircea Lucescu a făcut primii pași în fotbal la Dinamo București, echipă de care se leagă cea mai mare parte a carierei sale de fotbalist. A mai evoluat la Știința București și Corvinul Hunedoara.
Ca jucător, a câștigat 6 titluri de campion și o Cupă a României, toate cu Dinamo.
De-a lungul carierei de antrenor, le-a pregătit pe Corvinul, echipa națională a României, Dinamo, Pisa, Brescia, Reggiana, Rapid, Inter, Galatasaray, Beșiktaș, Șahtior, Zenit, naționala Turciei și Dinamo Kiev.
A câștigat 36 de trofee în cariera de tehnician: de 9 ori campionatul Ucrainei, de 8 ori Cupa Ucrainei, de 7 ori Supercupa Ucrainei, de 3 ori Cupa României, de 2 ori campionatul României, de 2 ori campionatul Turciei, precum și Cupa UEFA, Supercupa Europei, Supercupa Rusiei și Cupa Anglo-Italiană.
A încetat din viață ieri, 7 aprilie. Dumnezeu să-l ierte!
{{text}}