Barcelona, 11 ani și încă unul

Ultima dată când Barcelona a câștigat Champions League a fost în 2015. Acea finală de la Berlin cu Juventus, cu o echipă ce-l avea pe Messi, același dintotdeauna, ce-l avea pe Neymar în cel mai bun moment, ce-l avea pe Suarez în cel mai bun moment, ce-l avea pe Dani Alves în cel mai bun moment, ce-i avea pe Busquets, Pique sau Rakitic. Și-l mai avea pe Iniesta. Și-l mai avea și pe Xavi, care intra doar atunci când era nevoie.

Au trecut 11 ani de atunci. Mult, ar zice unii, mai ales pentru un club ce trăiește într-o continuă rivalitate cu Real Madrid, care în această perioadă a luat de 5 ori trofeul.

În acest răstimp însă, Barcelona a luat de 6 ori campionatul în Spania, în vreme ce la Madrid titlul a ajuns doar de 4 ori. Senzațiile sunt împărțite, criteriile diferă.

Champions League e însă o competiție atât de puternică, reunind la startul fiecărui sezon atâtea ”înfometate” cu opțiuni serioase, încât a face o analiză a acestei perioade pornind doar de la ea e un pic simplist.

Real Madrid, cu tot cu ”galactici” și Cristiano, a avut 12 ani de pauză, între 2002 și 2014, asta doar în acest secol, căci în secolul trecut au fost 32 de ani, între 1966 și 1998, fără ca ”urecheata” să poposească pe ”Bernabeu”.

Mergând mai departe pe acest fir, Bayern a așteptat 12 ani (între 2001 și 2013), mai apoi alți 7 (între 2013 și 2020), City și PSG au avut nevoie de mulți ani și multe miliarde ca să-și rezolve obsesia, Man United stă din 2008, Inter din 2010, Milan din 2007, iar între cele două trofee ale lui Liverpool din acest mileniu a fost un ecart de 15 ani.

Barcelona și-a propus să câștige Champions League în acest sezon. Catalanii au spus-o răspicat, astă vară, începând cu Flick, continuând cu Lamine Yamal, terminând cu Laporta. Erau încă sub impresia acelei eliminări pline de dramatism din returul cu Inter.

Dorința a fost mare, optimismul la fel, putința însă nu prea, iar ieșirea din ”sferturi” în acest sezon este mai degrabă un pas înapoi. Inclusiv la nivel de fotbal prestat. La o privire mai amănunțită însă, se pot observa anumite detalii.

O comparație între Barcelona și celelalte pretendente, Real Madrid, PSG, Bayern, City, Liverpool sau Arsenal e greu de făcut atunci când vine vorba de investiții. Banii cheltuiți în ”mercato” de toate acestea nu-și găsesc corespondent la gruparea catalană, nevoită să apeleze la propria academie și la împrumuturi pentru a face față unei concurențe feroce și, mai ales, unei sănătăți precare din punct de vedere financiar.

Champions League se câștigă cu jucători precum cei amintiți mai sus, nu doar cu ambiție și tinerețe. În returul de pe ”Metropolitano”, un meci în care era nevoie de un miracol, Hansi Flick a trimis în teren cea mai tânără echipă din istoria clubului într-o fază eliminatorie a acestei competiții, 24 de ani și 347 de zile, având ca principală armă pe Lamine Yamal, totuși încă un copil la cei 18 ani ai săi, lucru care se vede de foarte multe ori în ceea ce face, dar și-n ceea ce spune (inclusiv la acel moment în care stătea liniștit pe minge în vreme ce unui coleg îi țâșnea sângele din nas ca dintr-un robinet).

Și, apropo de ”Metropolitano” și de discuția de mai sus, aruncați repede o privire pe transferurile făcute de Atletico în vară și-n iarnă, în comparație cu Barcelona. Ultimul pe listă, Lookman, decisiv până la urmă marți seară.

Diverse forme ale eșecului

În două sezoane la rând, Barcelona a pedalat pe un fir epic atât de subțire încât a derapat pe panta eșecului. Miracole există în fotbal, iar catalanii le-au palpat de două ori la rând, și la Milano, unde au revenit de la 0-2, și la Madrid, unde au avut pe fruntea lui Fermin golul de 0-3 ce ar fi dinamitat serios încrederea din tabăra adversă.

Au pierdut însă de fiecare dată calificarea fiindcă, așa cum am spus de zeci de ori, în Champions League detaliile contează enorm (câte un cartonaș roșu în fiecare manșă nu e ceva care să conducă spre deznodământ pozitiv), iar fotbalul are două faze, de atac și de apărare, ce trebuie interpretate perfect.

Să te bazezi că dai un gol mai mult ca adversarul merge cu Rayo sau Espanyol, însă în Europa e ceva mai greu, chiar dacă adversarul a venit de această dată chiar din La Liga. Atletico nu e însă un oarecare în La Liga, e o echipă puternică, foarte puternică uneori, chit că-n multe situații e capabilă și de prestații penibile.

În fotbal și nu numai, eșecul are diverse forme. Să pierzi cu onoare, luptându-te, e cea mai frumoasă dintre ele. Barcelona a făcut-o, de două ori la rând. Cât contează însă asta într-o lume dominată de performanța în sine? Mult, dacă aceste eșecuri devin lecții, puțin dacă ele devin o obișnuință.

Această versiune a Barcelonei, cedând cu demnitate în dueluri imposibile, e infinit mai de apreciat decât acea echipă ce s-a prăbușit cu zgomot la Roma, pe ”Anfield” ori atunci cu Bayern, ca să nu mai amintesc de retrogradările succesive în Europa League.

Dacă e interpretat corect, fotbalul e ca adolescența, întodeauna există planuri de viitor. Doar că evoluția are pașii săi, iar etapele nu se ard chiar atât de lesne. Pentru Barcelona lui Flick, acest eșec cu Atletico e încă o etapă.

Când germanul a venit la echipă, Real Madrid era campioana Europei și sărbătorea transferul lui Mbappe, ce trebuia să aducă după sine o nouă dictatură.

Un an și jumătate mai târziu, Barcelona lui Flick a întors către sine centrul de greutate în Spania și a devenit, alături de PSG-ul lui Luis Enrique, reperul fotbalului spectacol în Europa, într-un moment în care chiar marele său propagandist, Guardiola, dă semne că renunță la ideile ce l-au consacrat. Contează încă asta mai mult decât un alt sezon ratat în Champions League?

P.S.

Despre Simeone și noua sa ”renaștere” am senzația că vom mai avea ocazia să vorbim în acest sezon. Iar primul prilej poate fi chiar sâmbătă, când Atletico joacă finala Cupei Spaniei cu Real Sociedad. S-a spus, ani la rândul, că zeul fotbalului le datorează un trofeu Champions League celor de la City ori PSG. De ce nu i-ar datora și lui Simeone?