Maraton pe înţelesul tuturor

E supărată pe ea, dar politicoasă şi cooperantă cît toată Liga 1 de fotbal într-un sezon!



Stă sprijinită de perete şi le aşteaptă pe Puşa şi pe Lidia să iasă de la controlul doping. Muşcă dintr-un măr şi vorbeşte calm, despre erorile proprii şi despre ce înseamnă o cursă de 42 de kilometri.



- Luminiţa, plîngi de efort, de durere, de emoţie?

- N-ai nimerit-o. De supărare!



- Locul 18 la Olimpiadă şi eşti supărată?

- Da, pentru că puteam mai mult. Mult mai mult. Avem timpi foarte buni, cei mai buni din România, şi m-am simţit bine. Dar am greşit.



- Cum?

- Atunci cînd nu m-am dus mai în faţa plutonului. Nu mi-am făcut cursa mea. Am făcut cursa plutonului. Şi am intrat în busculadele de la punctele de alimentare.



- Unde se bea apă?

- Apă şi ce bea fiecare. Din cinci în cinci kilometri sînt mese pentru fiecare ţară. Noi am avut masa numărul 27. Fiecare avea sticla ei. Dar, pentru că am stat în plutonul fruntaş, am pierdut mereu timp. Şi m-a costat!



"Oamenii cred că maratonul e o probă fizică sau de voinţă. E şi o probă de creier. De decizii pe care le iei în fiecare moment!"



Maratonul, probă de secunde



- Tu ţi-ai dat seama că Puşa va cîştiga?

- O vedeam mereu în faţă.



- Dar ce vedeţi voi cînd alergaţi?

- Tot. Dacă ar exista un film făcut prin ochii unei maratoniste aţi vedea scanat totul pe sute de metri. În fiecare secundă afli ceva, te mişti înr-un fel.



- Adică maratonul e o probă de secunde, nu de ore?

- Exact!



- Care e întrebarea care ţi se pune cel mai des?

- La ce mă gîndesc cînd alerg.



"Nu, nu facem reţete în gînd şi nici nu vorbim în gînd cu problemele de acasă! Într-un maraton nu ai timp să te gîndeşti la nimic în afară de cursă!"



"Prietene în afară, adversare în cursă"



- Timpii cum ţi-i afli?

- Pe ceas, la care ne uităm des, de la antrenorul pe bicicletă sau de la ceasurile digitale de pe traseu.



- A fost un traseu rău?

- Nu, nici vremea nu a fost caldă. Dar eu am simţit gîtul astupat din cauza poluării. Şi pe celalalte alergătoare cu care am stat umăr la umăr le-am simţit aşa.



- Cum sînteţi voi, româncele? Prietene, adversare?

- Prietene în afară şi adversare în cursă.



- Nu v-aţi făcut o tactică împreună?

- Nu.



"Sîntem amice între noi, româncele, dar şi cu alte sportive. Ne preţuim, ştim exact ce efort facem. Japonezele, de pildă, sînt superfete!"



Cipul de pe pantofi



- Cînd te plictiseşti de întrebările astea de profan să spui. Oamenii nu ştiu exact ce înseamnă un maraton.

- Nici o problemă. Am ajuns pe 18. Dacă n-am rupt plutonul, greşeala mea



- Cum reuşesc organizatorii să ţină zeci de alergătoare sub control?

- Ne pun un cip mic la pantofii de sport cu care alergăm. Pe parcurs există senzori, astfel încît ştiu unde sîntem, dacă ne abatem, dacă intră altcineva, cu ce viteză alergăm.



Zboară la economic



- Costurile cine vi le suportă?

- Ne vin bani şi de la Federaţie, şi de la COSR.



- Aţi venit direct din America?

- Ne-am pregătit întîi în Japonia. Dar am venit fiecare cu programul său. Eu am zburat San Francisco - Tokyo şi mă întorc, împreună cu antrenorul, tot prin Tokyo şi apoi peste Pacific în State. 11 ore de zbor transoceanic sînt greu de suportat, da' asta e.



- Zburaţi la business?

-Nu, nici vorbă! Ar fi foarte scump!



- Păi, la economic, cu picioarele la gît 11 ore?

- Asta e!



Punctul mort de la 30 km



- Ştii, cînd alergam proba de rezistenţă, cu toţii aveam un punct mort. Voi îl aveţi?

- Da, sigur. Dar la 30 de kilometri, în medie. Sigur, fiecare în funcţie de cursă, de pregătire. Dar la 30, în general. Îl depăşeşti în 2-3 kilometri.



- Tot tristă eşti după ce te-am bătut la cap?

- Da, aveam resurse! Asta e! O alergătoare anticipează şi e logică. Eu am greşit.