Vedem o serie de accidentări enervante la începutul meciurilor. Nu doar la noi, ci peste tot, de la Opruț la Lamine Yamal.
Când un jucător se așază pe gazon după doar câteva minute din meci, e clar! Va cere schimbare. Unii, oblojiți de echipa medicală, mai încearcă uneori să revină, dar după câteva minute se întind din nou pe iarbă.
Poate că ar fi ieșit ”din prima”, dar a mai tras un pic de el, cât să se încălzească înlocuitorul. În minutul 10 sau 15 nimeni nu e pregătit să intre imediat pe teren.
Blestemul primelor minute
În prima jumătate de oră a semifinalei de Cupă cu Craiova, Dinamo i-a pierdut pe Măginean și pe Opruț. În acel moment, Kopic avea deja aripile tăiate, ca antrenor e greu să gestionezi schimbările unui meci atunci când pe primele două trebuie să le faci (în intervale diferite) până în minutul 32.
Zilele trecute, la meciul cu Farul, Miculescu ceruse și el schimbare când încă nu se ajunsese în minutul 20.
”Ceva muscular”
De ce cad ca spicele în debuturile meciurilor acești băieți, deși nu-i lovește nimeni? Exact din cauza pentru care se accidentează și Lamine Yamal după ce dă gol din penalty în meciul cu Celta Vigo. ”Ceva muscular”, se spune într-o primă fază, apoi vine RMN-ul care măsoară exact câți milimetri are leziunea.
După care apare și verdictul, care de cele mai multe ori e inapelabil: ”Sezon încheiat”! N-are importanță dacă te cheamă David Miculescu sau Lamine Yamal, dacă pierzi meciul cu Petrolul sau El Clasico, sentința e la fel de dureroasă.
O poveste cu Donose
Cu tot respectul pentru metodele sofisticate de pregătire ale contemporaneității fotbalistice, parcă pe vremuri nu vedeai atâtea abandonuri timpurii. La o sumară scrutare a trecutului, mi-l amintesc doar pe Costică Donose, ieșind cu întindere după primele minute ale semifinalei cu Benfica.
Astăzi, după decenii, ”Pele” Donose glumește, spune că atunci s-a accidentat pentru că a făcut încălzirea completă. De regulă, se rezuma la doar câteva exerciții înainte să intre în teren.
Arhaismul cefei cu cartofi prăjiți
Fotbaliștii aceia, de acum mai multe decenii, ba chiar de-acum o jumătate de veac, nu aveau TRX-uri, nu beneficiau de armata de preparatori fizici de astăzi, nu-și măsurau clipă de clipă caloriile, nu mâncau paste fără gluten.
De bază era cașcavalul pane cu ceapă, frecventă era și ceafa de porc cu cartofi prăjiți, nu exista prânz fără o ciorbică acrișoară, apa plată alcalină de astăzi era înlocuită cu apă minerală, cu bule. Băieții mai băgau și câte un șpriț, mai trăgeau și câte o țigară, dar nu-i vedeai întinși pe gazon în minutul cinci văitându-se că nu mai pot.
O fleică pe umflătură
Sigur că fotbalul de astăzi, cel al pastelor fără gluten, e mult mai ”fizic” decât cel de odinioară, al cefei de porc. Viteza de joc a crescut, forța a crescut și ea, contactele sunt mai dure. Dar s-a tehnologizat și partea ”de pe lângă fotbal”.
Acum există armate de nutriționiști pe lângă echipe, staff-urile medicale veghează întruna. Pe vremuri, doctorul Frânculescu, medicul Craiovei Maxima, îi trimitea pe jucătorii accidentați acasă și le spunea să-și pună pe zona dureroasă fie varză acră, fie o fleică de vită, ”să tragă umflătura”.
Poate că în aceste rânduri e exces de nostalgie, dar ea n-are cum să nu te cuprindă când îi vezi pe băieții mileniului trei cum cad ca spicele…
{{text}}