Gazeta a recreat imaginea celebră cu Victor Pițurcă pe Ghencea » Declarații incendiare: „Steaua ‘86 a avut cei mai buni jucători, apoi vin Hagi, Dobrin și Balaci” + „Noi l-am inventat, nu Guardiola!”

Victor Pițurcă, golgeterul Stelei din anii ‘80, inclusiv pe traseul spre Cupa Campionilor câștigată în 1986, va împlini la o zi de la a 40-a aniversare finalei de la Sevilla, vârsta de 70 de ani.

• Azi se împlinesc 40 de ani de la seara istorică de la Sevilla, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, după loviturile de departajare, învingând Barcelona cu 2-0, prin reușitele lui Lăcătuș și Balint.

• Astfel, formația din Ghencea a intrat în rândul marilor echipe ale continentului, iar Duckadam în legendă, cu cele 4 penaltyuri apărate.

Nu o arată deloc, îl trădează doar părul cărun și ceva riduri în plus. Fiindcă arată impecabil, chiar se mândrește că „acum am 80 de kilograme, exact cât aveam și atunci când jucam în ‘86”.

O minge și gata, la joacă împreună cu Iovan

La invitația echipei GSP.ro, a venit în Ghencea, pentru un remember al acelor ani de glorie. La stadion era și căpitanul de la Sevilla, Ștefan Iovan. O minge a fost de ajuns pentru ca cei doi să redevină „Piți” și „Fane” fotbaliștii.

Au schimbat câteva pase, au făcut „picurele”, au glumit așa, ca fotbaliștii care încă sunt din plin, chiar dacă au trecut atâția ani de când au pus ghetele la păstrare.

Era o zi mai mohorâtă, ușor friguroasă, dar schimbul de pase i-a încălzit, le-a revenit pofta de minge, de joacă, amintirile au început să curgă. Mai ales cele de la meciul retur cu Anderlecht, unul excepțional, acel 3-0 în care vârful de atac a înscris de două ori și a dat și un asist pentru reușita lui Balint.

Victor Pițurcă și secretul longevității sale: „Mănânc puțin și fac sport”

„Piți” explică secretul formei sale fizice: ”E simplu. Mănânc puțin, doar de două ori pe zi, fac sport zilnic. Așa e viața, atâta timp cât te încadrezi în normal, n-ai niciun fel de problemă. Acum poate că am mai intrat la apă ca înălțime. Dar când jucam, cam asta era greutatea mea, 78-80 de kilograme.

Când aveam 80, cum am și acum, mă simțeam cel mai bine pe teren. Fane s-a mai împlinit puțin. Noi am mai fost împreună pe la națională sau prin Arabia Saudită. Pe atunci ne mai băgam la câte o miuță. Nu ne-am mai văzut de mulți ani pe teren, să dăm în minge.

Am mai vorbit noi cu foștii colegi, să ne mai vedem, să mai jucăm, să mai facem mișcare, dar a rămas numai vorbărie, fără fapte”.

„Fotbalul nu mai e spectaculos, acum se joacă la sânge”

Întâlnirea cu iarba din Ghencea i-a produs nostalgie, chiar dacă stadionul e cu totul altul. Recunoaște că ”venirea aici m-a făcut să mă gândesc ce timpuri frumoase am trăit. Până la urmă mă consider un norocos. Eu, noi, cei care am fost la Steaua și am obținut acele performanțe.

Că dacă te gândești mai mult îți dai seama că pe planeta asta nu sunt chiar așa de mulți jucători care au câștigat Cupa Campionilor. Au fost jucători mari, formidabili, care n-au reușit asta. De aceea suntem chiar niște norocoși”.

Spune că „acum nu mai e Cupa Campionilor, e Liga Campionilor și nu mai merg numai echipele care iau titlul. Din campionatele puternice merg 5 echipe. E cu totul altceva. Acum contează mai mult capitolul financiar. Sunt bani mulți în joc, nu mai e același lucru.

Și nici fotbalul nu mai e spactaculos cum era odată. Acum se joacă la sânge, fotbalul de acum se bazează pe jucători puternici, de forță, de viteză”.

„Steaua '86 s-a născut din întâmplare”

Când vorbim despre Steaua anilor ‘80, Pițurcă spune că „echipa aceea s-a născut din întâmplare. Sigur, o spun doar așa, fiindcă de fapt au fost niște oameni acolo, Ion Alexandrescu și Emeric Ienei. A fost și Halagian înainte, cel care și-a adus și el aportul. El i-a adus la Steaua pe Loți Boloni, pe Radu II, pe Bărbulescu.

Am fost unii care jucam prin provincie, eu, Lăcătuș, Iovan, jucători care nu spuneam nimic pe atunci. Eu eram jucător de Liga 1, marcam și la Scornicești. Și ne-am adunat în jur de 17-18 în Ghencea, cinci ani am jucat cam aceiași jucători.

Poate au mai venit unul-doi, așa pe parcurs, dar în rest am fost aceiași. Și, să vă mai spun un secret, un jucător mare e cel care nu se accidentează. Uitați-vă la Messi, la Ronaldo. De câte ori au fost ei accidentați? Foarte rar. La fel și noi, nu ne-am accidentat în acei ani”.

• „Primul 11” folosit de Steaua în finala cu Barcelona din 1986: Duckadam – Iovan (c), Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu – Bălan (73, Iordănescu), Bölöni, Majearu, Lăcătuş – Balint, Piţurcă (112, Radu II).

„Valentin Ceaușescu ne tot spunea că jucăm mai bine decât Bayern, Real, Barcelona sau Juventus. Noi zâmbeam”

La fel ca și colegii săi din acea mare echipă a Stelei, Victor Pițurcă povestește că „nu ne gândeam noi că am putea ajunge la Cupa Campionilor.

Singurul care se gândea era domnul Valentin Ceaușescu, care, în discuțiile cu noi, ne zicea că «voi jucați mai bine ca Real Madrid, Bayern, Barcelona sau Juventus».

Eu cu Loți, că eram colegi de cameră, mai vorbeam între noi și zâmbeam, «ce are domnul Valentin? Nu știe ce înseamnă fotbalul, ce însemnă Real sau Barcelona». Dar chiar așa s-a întâmplat. Și a contat foarte mult din punct de vedere psihic ca avea încredere în noi”.

„Noi am inventat presingul agresiv, nu Guardiola!”

N-a fost un drum simplu spre cel mai râvnit trofeu continental. Au fost probleme chiar din primul tur, în deplasare, cu Vejle unde Victor Pițurcă își amintește că „ne-au cam dominat. Dar a marcat pentru egalare Radu II, spre final. Lumea mai spune, ce echipe a eliminat Steaua atunci, pe Vejle, pe Kuusysi, dar uită că finlandezi, de exemplu, eliminaseră campioanele Iugoslaviei și pe cea a Rusiei.

Era o echipă foarte puternică în acel an și s-a văzut. Am eliminat-o foarte greu. Puteam să fim chiar noi cei eliminați. Pe atunci așa erau vremurile, nu se lucra așa de mult tactic, nu cunoșteam adversarii. În deplasare jucam cu o anumită reținere, teamă. Plus că nu aveam deloc suporteri. Dar în schimb, acasă, era altceva.

Când aveam nevoie să câștigăm, făceam un presing extraordinar. Și vreau să fac o paranteză aici. Se spune că Guardiola a inventat acest gen de presing, la Barcelona. Nu, Steaua l-a inventat, atunci, în ‘86!

Noi nu lucram așa de mult tactic, nu ne punea antrenorul cu mâna în teren, cum e acum. Dar cu inteligența noastră și datorită unei pregătiri extraordinare a tuturor jucătorilor, cu o bună capacitate de efort simțeam că asta trebuie să facem. Asta și datorită antrenamentelor specifice, a acelui 5 contra doi, în care noi jucam la sânge.

Așa am reușit să facem acel presing fantastic, să rezistăm să facem asta. Și toate echipele care au venit în Ghencea au avut probleme cu asta, inclusiv Anderlecht. Păi cu belgienii puteam să dăm vreo 6-7 goluri, la câte ocazii am avut. Puteau să dea și ei unul, ca au avut o ocazie. Anderlecht era pe atunci o echipă formidabil de puternică.

Și mai e ceva. Venise domnul Ienei cu acel concept. Nu-l prea interesa cum jucau adversarii. Nouă ne spunea mereu asta, să ne intereseze cum jucăm noi, cum să ne impunem, indiferent cu cine jucam. Era ceva nou pe atunci.

Bine, noi nu vedeam casete cu adversarii, dar nea Imi știa despre ei. Odată, noi aveam meci cu Rapid, în Ghencea, iar dânsul plecase la Kuusysi, să-i vadă. Eu parcă am dat trei goluri cu giuleștenii și când am ajuns acolo mi-a zis, «bravo, acum trebuie să marchezi și cu finaldezii».

Ne-a spus câte ceva despre ei, dar, vă imaginați, nu foarte multe amănunte, cum e acum. Ne-a mai zis scurt, «domne, noi suntem cu cel puțin o clasă peste ei, ne facem jocul nostru și îi călcăm pe ochi». Că asta era vorba dânsului.”

„Steaua ‘86 a avut cei mai buni jucători din România, că au luat Cupa Campionilor. După aceea vin Dobrin, Hagi, Balaci și ceilalți”

Victor Pițurcă spune că „încrederea începuse să crească pe măsură ce avansam în competiție. Când am aflat că jucăm semifinala cu Anderlecht, am început să vorbim între noi. Am văzut că aveau 6-7 internaționali, Lozano era spaniol, Peruzovic era iugoslav.

Ne-am zis că o să fie foarte greu. Și după primul joc, pierdut la ei cu 1-0, spuneam la fel, că șansele sunt destul de mici. Dar ne-am zis că la retur să intrăm pe teren cu ideea că nu avem nimic de pierdut și să jucăm. După acel meci, când i-am bătut cu 3-0, am căpătat o încredere extraordinară”.

Pițurcă își amintește că „după meci, am mers toți la o masă, să sărbătorim, la hotel București. Și tocmai se juca cealaltă semifinală, Barcelona cu IFK Goteborg. În primul meci, în Suedia, fusese 3-0 pentru scandinavi. Iar domnul Valentin ne ținea la curent cu evoluția scorului. Normal că noi voiam să vină Goteborg în finală. Dar s-a făcut 1-0, 2-0, 3-0, i-au întors spaniolii.

Când am auzit, gata, ne-am dat seama că o să fie foarte greu, mult mai greu ca până atunci. Dar am mai vorbit, ne-am dat seama de valoarea noastră, de jucătorii pe care îi aveam.

Fiindcă fiecare, pe postul lui, era cel mai bun. Da, acei jucători din echipa Stelei ‘86 au fost cei mai buni pe care I-a avut România. Pe urmă vin ceilalți, Dobrin Hagi, Balaci și ceilalți. Pentru că cei mai mari sunt cei care au câștigat Cupa Campionilor!”.

„Ion Alexandrescu ne-a zis că demisionează dacă nu trecem de Kusysi”

Revenind la parcursul până în finală, fostul selecționer spune că „primul mare hop a fost dubla aceea cu Kuusysi. A fost 0-0 la București, cu o grămadă de ocazii ale noastre. Meci la discreția noatră, dar n-am putut să dăm gol. Apoi a fost o mare problemă când am jucat cu Honved.

Pe vremea aceea era o situație specială politică. Țin minte că au venit la noi vreo doi-trei generali să ne spună ce important e, că până atunci nicio echipă din România nu eliminase una din Ungaria și așa mai departe. Era o presiune mare asupra nostră. Am pierdut la ei, ne-a dat gol Detari.

Aveau și ei o echipă foarte bună. Numai că la București i-am spulberat. Am avut și șansă la meciurile aste importante, cu Honved, cu Anderlecht, că am înscris foarte repede. Și asta contează mult. Cu Kuusysi, toată lumea, chiar și presa, a luat-o ușor.

Adică cine era Kuusysi? Dar noi cine eram?! Că nici noi nu eram cine știe ce. O echipă dintr-o țară comunistă, fără un dolar. Sigur, și noi ne-am bucurat că am căzut cu Kuusysi. Și uite că a fost poate cea mai grea dublă din campania aia.

Au fost și niște lucruri care s-au întâmplat atunci. Noi eram după pregătirea de iarnă, nu aveam jocuri în picioare. Vremea și terenul erau exact cum le convenea lor, cum erau obișnuiți în Finlanda, cu vremea aia rea.

Și am avut probleme chiar aici la București. Țin minte că era terenul groaznic, ne intra gheața în gazon. S-au făcut eforturi, au adus elicoptere, să fie terenul mai bun de joc. Dar a rămas 0-0.”

În discuția cu echipa GSP.ro, Victor Pițurcă a dezvaluit un moment care l-a șocat atunci. „Eram în Finlanda, la odihnă, înainte de returul cu Kuusysi. Și a intrat nea Ion Alexandrescu la mine și la Loți în cameră. Și ne-a zis că trebuie să câștigăm neapărat, că «dacă nu vom câștiga, eu îmi voi da demisia.»

Așa ne-a zis, înainte de meci. Probabil a fost ceva pe psihic, să ne facă să jucăm la cel mai înalt nivel. Sau poate că i se atrăsese atenția de la Minister, că dacă nu ne vom califica, îl vor schimba. Noi i-am spus: «Nea Ioane, de ce să vă dați demisia? Am avut un parcurs excelent.»

Dar el tot zicea, «Băi băieți! Ce vreți să fac? Dacă ne elimină Kuusysi, nu am ce să fac». Și a urmat meciul. A fost dificil. Adică puteau foarte bine să marcheze și ei. Duckadam a intervenit acolo în în două situații, dar și noi am ratat iar multe și mari ocazii. Da, am dat gol dintr-un carambol, că nu mai știam ce să fac.

Adică încercasem scărițe, șuturi în forță și așa mai departe. Nu reușeam să marcăm. Și atunci a venit mingea aia pe care am plasat-o ușor, în colțul scurt. Nu-mi venea nici mie să cred când am văzut mingea în poartă. A fost o mare descătușare."

„N-am prea contat la Bruxelles, dar acasă i-am spulberat!”

Povestind despre dubla cu Anderlecht, Victor Pițurcă recunoaște că „noi nu prea am contat la Bruxelles, Andrelecht avea o echipă foarte bună. Ne-au tocat. Erau puternici. Ne-au bătut cu 1-0, dar fără drept de apel. Însă la retur s-a schimbat totul.

Nea Imi ne-a zis aceleași lucruri: „Băi băieți, Anderlecht e echipă bună, sunt jucători mari, dar voi sunteți mai buni și puteți să îi călcați pe ochi.” Nu ne interesează pe noi că nu știu ce, că nu știu cum. Noi știam, de fapt, dinainte ce ne va spune și eram pregătiți. În primul rând psihic, dar și fizic, am fost la cel mai înalt nivel.”

Povestea golurilor cu Andrelecht: „Coordonarea aia între mine și Ilie Bărbulescu a fost fantastică”

A refăcut din memorie golurile acelei zile: „A fost o fază pe la centru, mingea a fost la Lăcă, apoi unul de la ei a respins puțin și a ajuns la Bărbulescu. Eu venisem mai aproape de Lăcă să primesc. Când am văzut că mingea a ajuns undeva spre stânga, m-am demarcat în spațiul liber dintre fundașul dreapta și stoperul meu, Peruzovici, care era lângă mine.

Aici fac o paranteză.

Când am luat contact prima dată cu Peruzovici, era mai tare ca zidul. Îl simțeam atât de puternic încât îmi ziceam că trebuie să mă demarc în așa fel încât să nu mă întâlnesc cu el în joc, că nu am nicio șansă.

Și am plecat. Coordonarea aia între mine și Ilie Bărbulescu a fost fantastică, pentru că, de fapt, un mare secret ăn fotbal este coordonarea.

Momentul când primești pasa și când te demarci tu ca atacant. Un atacant mare trebuie să știe când să se demarce. Cu asta te naști.

Deci am plecat formidabil, flancat de Peruzovici. Am intrat în careu, am pus piciorul de sprijin, pe cel drept și am lovit mingea din drop. Și am reușit acel gol.

Îți imaginezi ce moral ne-a dat nouă și mie, în același timp. Fiindcă am făcut apoi faze și spectacol, adică am ratat ocazii mari.

Țin minte o fază cu Tudorel Stoica când i-am dat-o cu călcâiul și a ratat singur cu portarul. Cred că a fost unul dintre cele mai bune jocuri din câte au existat, al unei echipe românești în Liga Campionilor.

Și după aceea a fost acea pasă de gol pentru Gabi. Corner Boloni, am întors pentru Gabi Balint, iar el a dat un gol senzațional. Sunt convins că dacă avea o situație mai bună, rata. Dar ăsta era Gabi Balint, atunci din situații grele marca gol.

La golul trei, mi-a venit mingea pe tavă, din devierea unui fundaș, la centrarea lui Lăcă. Până atunci nu era nimic sigur. Adică chiar dacă aveam ocazie după ocazie. A ratat și Lăcă singur cu portarul, de vreo două ori.

Și Tudorel și Belo, parcă a avut un șut extraordinar. De-abia la al 3-lea gol am fost siguri că ne-am calificat. Anderlecht putea marca în orice moment, Dukadam a scos acel șut al lui Vercauteren, dacă se făcea 2-1, nu se știe, că atunci conta golul în deplasare.”

Am spus, urmăream evoluția scorului de la Barcelona cu Goeteborg cu sufletul la gură, să nu se califice spaniolii în finală, dar dacă se califica Goeteborg, poate pierdeam finala. Așa a fost să fie

„Am crezut că e ghinion că n-am putut juca în culorile noastre”

Pițurcă spune că ”am ajuns la Sevilla relaxați. Cei de acolo, din oraș, țineau cu noi. Dar în ziua meciului, Sevilla s-a umplut de suporteri barcelonezi. Considerau și ei, cum o făcusem și noi cu Kuusysi, că vor câștiga lejer. Noi parcă eram un simplu element de decor într-o sărbătoare pregătită. A mai fost și aia cu echipamentul.

Când am aflat că nu putem juca în echipamentul nostru, vorbeam între noi și consideram că e un ghinion. Mai ales când am auzit că jucăm în alb-roșu echipamentul lui Dinamo. Dar aveam încredere mare în noi, fiindcă nu aveam nimic de pierdut.

Așa ziceam noi. Normal că aveam de pierdut foarte mult, dar în același timp te gândeai, băi, am ajuns o echipă din România în finala Cupei Campionilor. Eram concentrați, fiindcă aveam deja o anumită experiență, nu mai eram niște copii. 

Orașul era plin de suporteri ai Barcelonei, când am fost la plimbare ne arătau semnul cu degetul în jos. Dar am venit la stadion ca de obicei. Mai aud astăzi că dom'le, ce va fi în stadion, cum se vorbea și înaintea meciului cu Turcia.

Ca jucători de fotbal, când ești pe teren nu mai știi ce se întâmplă în tribună. Joci, joci, nu mai contează. Eu, de exemplu, am fost genul de jucător căruia îi plăcea să joace cu stadionul plin”

„N-am crezut că Alesanco mă mai ajunge”

Când se descrie ca atacant, Pițurcă spune că „cel mai mult îmi doream să marchez. Dar țineam foarte mult să și joc pentru cei din jur. Asta a fost un secret al nostru, jocul dintr-o atingere, maxim două. Aici i-am năucit pe toți. Dar dacă nu dădeam gol, vai de capul meu. Era supărare mare”.

N-a uitat că în finală a avut o bună ocazie să înscrie: „Am avut o ocazie mare-mare, care nu se vede foarte bine în meci fiindcă nu se reiau fazele cu se face acum. A fost o fază în care puteam să marchez sau măcar să fiu ajuns să finalizez, să trag la poartă. 

M-am demarcat fals, cum făceam de obicei. Era Alesanco în spatele meu.

Am venit la primit și Loți știa ce trebuie să facă. Mi-a dat-o pe poziție viitoare, am plecat, deja intrasem în careu. Mi-am zis că Alesanco nu mai are cum să mă ajungă. Și asta m-a făcut să mă pregătesc prea mult să șutez, dar cu o mișcare largă. 

N-am protejat, fiindcă dacă îl simțeam, protejam mingea. Mai preluam o dată și îl executam pe Urruti. Dar m-a ajuns și mi-a suflat mingea. Ăsta a fost marele meu of. Că am avut câteva finale și n-am marcat. Asta a fost”.

La penaltyuri, nu știu dacă l-am văzut vreodată pe Duckadam așa. Să știți că ce a făcut el e și datorită exercițiilor pe care le făcea cu noi. Că eram 2-3 care îi băteam penaltyuri, după antrenamente. A reușit acea performanță extraordinară, dar să nu credeți că a fost din întâmplare. Nu, era foarte bun la penalty. Iar concentrarea lui a fost una incredibilă. Fantastică. Părea în transă la Sevilla. Parcă îi hipnotiza pe cei de la Barcelona care au bătut penalty. Da, a fost incredibil.

„Eram aerieni, chiar nici n-am realizat ce făcusem.”

Pițurcă își amintește că „după ce am câștigat, noi nici n-am realizat asta. Uite ce se întâmplă azi, când o echipă câștigă un campionat în Albania, în Bulgaria, cum se bucură. Sau la noi. E cu totul altceva. Gândește-te că noi eram înapoiați. Și azi suntem la 100 de ani în urma Franței sau Italiei. Nu știm să realizăm ce obținem, când facem o performanță. Dar atunci noi eram aerieni, nici nu știam să ne bucurăm.

Vrei să-ți spun ceva? Nici după finală, atunci, seara, nu am știut. Era și ziua mea. Dar eu eram supărat că n-am dat gol. Adică eram bucuros că am câștigat, dar eram supărat că nu marcasem. Păi am stat o oră la masă cu toată lumea și am mers în cameră și m-am culcat. Nu, n-am știut să ne bucurăm, n-am știt să... A doua seară, la aeroport, a fost altceva.

Ne anunțase conducerea că venise lume, pe jos, din oraș, că stăteau de ore bune și ne așteptau. Ce s-a întâmplat acolo a fost ceva incredibil, ceva incredibil! Gândește-te că era lume de la aeroport până în stradă. Nici nu știu câți oameni au fost.

A fost ceva incredibil. Atunci am început să mai realizăm. Oriunde ieșeam, unde mergeam, te cunoștea lumea. Adică a avut un impact incredibil această performanță. Atunci au venit milioane de suporteri, aproape, alături de Steaua. Atunci i-a câștigat Steaua.”

Toată lumea mă întreabă dacă mai e ceva nespus din acea campanie. S-au spus multe. Uite, lucruri pe care eu nici nu le-am știut. Îmi spunea Moțăței (Iovan) că în avion, acolo, în spate, s-a băut vin din Cupa Campionilor. Au umplut trofeul și au băut din el. Nici nu știam asta. Ceva frumos. Cred că dacă știam, mergeam și eu să beau o gură de vin din Cupa Campionilor.

- Victor Pițurcă

„Performanța noastră n-a fost recompensată cum ar fi trebuit”

Acum, la 40 de ani de la marea performanță de la Sevilla, Victor Pițurcă e categoric când spune că ”această generație a noastră nu a fost recompensată pe măsura rezultatelor. Nici gând. Au fost colegi de-ai mei, care nu mai sunt acum printre noi și care aveau probleme financiare mari.

A fost și o mică scindare, în sensul că unora li s-a dat acea rentă viageră, iar altora nu. Nu știu cum s-a întâmplat. Asta denotă că nu am fost apreciați, respectați cum ar fi fost cazul să fim. Dar uite, e un trofeu care, probabil că va rămâne unic în istoria fotbalului românesc.

Și nu a fost singurul. Am mai câștigat și Supercupa Europei. Nu mai vorbesc că am mai jucat încă o finală de Cupa Campionilor. Dar, vedeți, românii sunt așa cum sunt.

Adică mulți oameni din sport, chiar ziariști, au subapreciat această performanță. Așa că nu au fost recompensați la nivelul la care ar fi trebuit, jucătorii care au reușit acea performanță.

Eu cred că cei care au câștigat Cupa Campionilor ar trebui invitați mult mai des la emisiuni sportive. Unde văd că mai sunt chemați diferiți oameni care nu au nimic în comun cu fotbalul. Revenind, repet, nu am fost respectați așa cum ar fi trebuit să fim. 

Dar asta e situația. Poate când n-o să mai fim, o să fim respectați mai mult.

Am văzut-o și la Mircea Lucescu,  chiar e un exemplu recent. Despre el se scria foarte puțin. El a și antrenat mult în străinătate. dar când nu avea rezultate la naționala Turciei, presa de la noi a scris urât despre el. Dar asta e viața”.

Cel mai frumos moment din acea campanie? Pentru mine a fost meciul retur cu Anderlecht. Nu ne dădeam șanse foarte mari. Să joci de maniera aia...am și marcat două golul, acela a fost cel mai frumos moment. De vreun moment mai dificil, mai greu, nu-mi amintesc să fi fost. Adică campania a fost perfectă pentru noi. Din moment ce treceam, ne calificam, și am și reușit să câștigăm.

Știm cine a jucat în finala de la Sevilla, care nu mai jucase de 3-4 ani. Puiu Iordănescu, vă imaginați. El nu începuse să se pregătească, dar era antrenor secund și se băga la jocuri cu noi, la cinci contra doi. Și miuțe, se băga, juca și o făcea foarte bine. Dar normal că n-am știut, a fost o surpriză pentru noi când am văzut că a intrat la Sevilla. Nici nu credeam că e posibil. Îți imaginezi, un jucător inactiv să joace o finală. Cine putea să se gândească la asta?!

E primul an fără nea Imi. Dar nu e vorba numai despre dânsul, s-au dus și nea Ion Alexandrescu, de doctorul Georgescu, de maseurul Mitică Neagu, de Duckadam, de Bărbulescu, de Lucică Balan. Și ușor, ușor, fiecare ne ducem la locul lui. E ceva normal, asta e.

Cu ce să rămânem? Cu amintirile. Că trecutul și amintirile sunt foarte importante în viața unui om, în viața unei echipe. Ceea ce am realizat noi va rămâne veșnic. Și când nu vom mai fi, se va aduce aminte că Steaua în ’86 a fost campioana Europei.

E foarte greu să se mai întâmple așa ceva. Dar cine știe, poate în 10, 15, 30 de ani, țara noastră va prospera, vor veni oameni cu bani mulți. Miliardari care vor dori să investească în fotbal. Uite că e Steaua, cel mai mare brand din Europa de Est, alături de Steaua Roșie și văd că nu e nimeni interesat. Și sunt și la noi oameni cu bani mulți, făcuți din afaceri corecte și nu vor să se bage. Probabil se gândesc la ce au pățit oamenii din fotbal.

Mă doare foarte tare și impresia unora, care vorbesc și tot îi auzi că dom'ne, banii noștri, dom'ne, la Steaua. Nu vă e rușine? Uitați-vă la banii voștri, că nu banii voștri sunt la Steaua. Încă e Ministerul Apărării și e vorba, nu doar de fotbal profesionist, ci de sănătate. Deci e sport și cred că așa ar fi bine, ca fiecare oraș din țara asta, fiecare județ, să aibă echipa lui și să se investească bani. Pentru un oraș ar trebui să fie o mândrie să aibă o echipă bună. Tot aud de bani publici. Păi banii noștri publici, miliardele noastre, unde s-au dus? Sutele de miliarde. Le-a luat Steaua?! Trebuia să vină la Steaua sau la Dinamo, măcar o părticică mică. În schimb, tot șmecherie românească, unele cluburi sunt plătite din bani publici, dar bani mulți, nu ce a fost la Steaua. Că la Steaua înțeleg că bugetul este de maximum două milioane de euro, la echipa de fotbal, care acum nu mai sunt nici aia.

La finală, eu nu am vrut să fac schimb de tricouri cu nimeni de la Barcelona. Parcă Miguel, fundașul lor central, a vrut să facă schimb, dar am zis că acest echipament va rămâne la mine toată viața. După câțiva ani, când l-am luat din șifonier, intrase rău la apă, era ca de copil. Cred că m-am enervat și nu știu ce am făcut, nu știu ce s-a întâmplat cu el, că a dispărut. Ți-am spus că eram înapoiați atunci. Adică, în încăperea asta noi trebuia să avem poze din toată acea campanie și din cele care au urmat.

Nu avem nimic, nu am nimic. Doar meciurile. Și amintirile. Amintirile nu ni le poate lua nimeni!