Mary Cain avea doar 17 ani la Campionatele Mondiale din 2013, devenind cea mai tânără atletă americană trimisă vreodată la o astfel de competiție. Apoi a fost cooptată în cadrul proiectului Oregon al firmei Nike. Acum, la 29 de ani, fosta alergătoare povestește, în volumul său de memorii, anii de coșmar pe care i-a trăit sub îndrumarea antrenorului Alberto Salazar.
Cain a ținut morțiș să-și scrie singură memoriile, carte intitulată „This Is Not About Running”, nedorind colaborarea cu un „ghostwriter”, așa cum se întâmplă în cazul multor sportivi. „Povestea mea este atât de complicată... sunt atât de multe personaje negative, iar asta forțează cititorul să accepte nuanțele, lucru nu foarte des întâlnit”, a spus autoarea, care în 2014 a fost campioană mondială de junioare la 3.000 de metri.
În adolescență, Cain a stabilit patru recorduri naționale de juniori, iar la 17 ani a participat la Campionatele Mondiale de seniori în proba de 1.500 de metri, terminând pe locul 10. Dar, în loc să meargă la facultate pentru a concura în NCAA, a fost contactată de Alberto Salazar, un renumit antrenor de la Nike Oregon Project, care a convins-o să renunțe la atletismul universitar și să devină profesionistă, sub îndrumarea sa.
The Guardian scrie că au urmat patru ani de coșmar pentru Cain, în timpul cărora, spune ea, Salazar a devenit un imens abuzator emoțional. Cain a făcut portretul unui antrenor obsedat de kilogramele ei, care a izolat-o de părinți, a trimis-o la un „psiholog” sportiv fără acreditare și i-a ignorat semnele clare de ideație suicidară, tulburări de alimentație și auto-vătămare. Salazar a negat orice acuzație, iar procesul din 2023 s-a încheiat cu daune plătite atletei în 2023 decătre el și Nike.
Alberto Salazar
În timp ce presa se întreba ce s-a întâmplat cu Cain pe măsură ce timpii ei deveneau tot mai slabi, tânăra povestește că a fost norocoasă să scape cu viață din toată acea experiență.
Acum Cain este studentă în anul al doilea la medicină și merge la sala de sport a facultății Stanford când are timp, între cursuri. Mărturisește însă că nu e obsedată de școală, deși are note mari la examene, ci preferă să-și petreacă timpul echilibrat, între studiu și prieteni.
Mary Cain a fost hărțuită și abuzată încă de când practica atletismul în liceu
„Cred că este foarte important să învăț din ceea ce am trăit și să mă asigur că nu voi mai fi niciodată absorbită de ideea că asta este totul”, a spus ea.
În „This Is Not About Running”, Cain descrie la timpul prezent, într-un mod captivant, anii săi de adolescentă-fenomen, forțată să adopte o mentalitate extrem de nesănătoasă. Povestea sa începe cu un antrenor de liceu, cu colegele de atunci și cu părinții acestora care au hărțuit-o pentru talentul ei. Când Salazar a sunat-o, propunându-i s-o antreneze de la vârsta de 16 ani, Mary Cain a acceptat cu bucurie.
În proiectul Nike, Cain descrie o echipă de oameni care păreau pe deplin conștienți de tacticile lui Salazar, dar care le-au ascuns.
Ea relatează scene în care un așa-zis psiholog sportiv i-a fi ordonat să fie mai dură când fata i-a dezvăluit că se autovătăma. Șeful lui Salazar și vicepreședintele de marketing de la acea vreme i-a spus că ar ajuta-o să-și tundă părul pentru a mai pierde din greutate, dar nu i-a permis asta, pentru că n-ar mai fi arătat bine, și că avea nevoie de o bustieră diferită, deoarece avea sânii mari.
Femeia care îi măsura procentul de grăsime corporală îi cerea lui Cain să se scufunde în apă timp de cel puțin 30 de secunde de patru ori, deoarece Salazar dorea cea mai precisă citire posibilă, ignorând astfel rugămințile fetei care se simțea panicată sub apă.
Mary Cain spune că, pe lângă abuzul antrenorilor, a suportat și indiferența celorlalte sportive, care-i ignorau depresia și tendințele suicidare
Colegele sale de echipă, scrie Cain, erau la fel de lipsiți de empatie, ignorându-i gândurile care o ademeneau spre sinucidere și episoadele depresive.
Cain a părăsit Nike Oregon Project în 2016, autovătămându-se în mod regulat și suferind de o tulburare severă de alimentație, dar și-a petrecut următorii trei ani gândindu-se: „Sper că Alberto încă mă iubește... Sunt o ratată. Sunt rea. Sunt grasă”.
Drumul de la acel punct până în prezent a fost unul lung, de vindecare a minții și a trupului. În primii ani după ce a părăsit Nike, a continuat să alerge, dar se accidenta mereu. „Eram încă într-o stare de depresie profundă și nu știam ce se petrece cu corpul meu”, spune fosta sportivă.
Fracturile de stres, frecvente la atletele cu tulburări alimentare și subalimentare în timpul supraantrenamentului (o afecțiune cunoscută drept Deficit Relativ de Energie în Sport, sau RED-S), erau o parte a problemei. Însă exista și o altă afecțiune, mai misterioasă.
Cain se confrunta cu o amorțeală la nivelul piciorului drept, de la genunchi în jos, care se agrava dacă alerga prea mult și, în cele din urmă, apărea chiar și după distanțe scurte de mers pe jos. Povestea cu care fusese împovărată de presă și de antrenori era una populară printre tinerele atlete: cariera ei se putea încheia în orice moment din cauza accidentărilor, a pubertății sau a epuizării fizice.
„Cred că asta mi-a făcut mai mult rău în anii în care treceam prin această problemă fizică haotică, când nu-mi mai simțeam piciorul”, mărturisește ea. „Eram disperată să nu se împlinească acea profeție”
În 2019, Agenția Antidoping a Statelor Unite (USADA) a publicat un raport de 270 de pagini despre Salazar, care i-a adus acestuia o suspendare de patru ani din atletism pentru încălcări ale regulamentului legat de substanțele interzise.
Cain a citit întregul raport dintr-o suflare și a înțeles în sfârșit că Salazar nu fusese sincer cu ea în privința anumitor medicamente pe care îl văzuse administrându-le altor sportivi, precum perfuziile cu L-carnitină în doze mai mari decât cele permise. Raportul îl acuza, de asemenea, de trafic cu testosteron și de tentativă de falsificare a rezultatelor testelor antidoping. Acest lucru a făcut-o să se gândească la medicamentele pentru tiroidă și la diureticele pe care, spune ea, Salazar insista adesea ca atleta să le ia.
Antrenorul ei, pe care se străduise cu disperare să-l mulțumească în adolescență, nu era deloc cine credea ea. Câteva săptămâni mai târziu, în timp ce discuta prin mesaje cu atleta elenă Alexi Pappas, aceasta i-a trimis datele de contact ale unui jurnalist de la New York Times. Acesta a invitat-o pe Cain la redacție, unde au filmat un material video în caresportiva a povestit experiențele trăite cu Salazar.
Proiectul Nike Oregon a fost desființat la scurt timp după aceea. În 2021, Salazar a primit o suspendare pe viață pentru abuz sexual și emoțional.
După operația de la picior, Mary Cain preferă să-și trăiască viața de student, făcând sport de plăcere
Cain subliniază că suspendarea lui Salazar nu rezolvă problema abuzului asupra sportivilor în atletism. De fapt, spune ea, este ca și cum „ai tăia capul unei hidre” - sunt mult mai mulți antrenori abuzatori, iar sportivii trebuie să-i dea în vileag, nu să-i acopere.
La scurt timp după publicarea dezvăluirilor, amorțeala din piciorul lui Mary Cain s-a agravat atât de mult, încât ea nu a mai alergat vreme de doi ani. A jucat fotbal, a făcut pilates și a urmat un program de terapie de recuperare fizică.
În toamna anului 2022, Cain a decis să dea la medicină - din copilărie o admira pe Marie Curie și visa să devină doctor. Simțea că pentru ea povestea sportivă se terminase, dar, dacă urma să fie medic, ar fi vrut să știe dacă va putea merge și sta în picioare perioade lungi de timp.
Mama lui Mary l-a rugat în cele din urmă pe tatăl său, de meserie anestezist, s-o examineze. Acesta a observat că unul dintre picioare părea mai umflat decât celălalt și a presupus că problema ar putea fi una de natură vasculară. Mama ei a introdus simptomele în motorul de căutare Google și a găsit o posibilă cauză: sindromul de compresie a arterei poplitee (PAES).
Problema – un mușchi din spatele gambei care crește prea repede și poate bloca fluxul sanguin către restul piciorului – este rară, dar poate fi cauzată de supraantrenament la sportivii tineri. Cain a mers la doi medici, dar primele RMN-uri au dat rezultat fals negativ - pentru că această investigație nu descoperă problemele vasculare.
Un alt medic, Jason Lee, care colabora cu echipa de baschet Golden State Warriors, a confirmat că acesta era diagnosticul și a operat-o. Modul în care Lee a tratat-o i-a schimbat percepția despre cum ar putea și ar trebui să fie un medic. A fost uimită nu doar de faptul că Lee a crezut-o, ci și de amabilitatea și disponibilitatea lui de a o trata atât de rapid, chiar dacă era o atletă care nu mai concurase de ani întregi.
În acea vară, s-a pregătit să se mute în Palo Alto pentru a începe facultatea de medicină. Deși nu a exclus complet o revenire în competiții, Cain se concentrează deocamdată pe un alt obiectiv fizic: reconectarea cu propriul organism.
Acest lucru implică multe exerciții de kinetoterapie și exercițiul de a nu forța în timpul alergărilor. Ea caută acest tip echilibru în toate aspectele vieții sale. Nu consideră facultatea de medicină, unde locuiește în campus și interacționează cu un grup restrâns de colegi, o a doua șansă după anii dureroși de liceu.
„Mulți oameni m-au întrebat dacă regret ceva... Am fost abuzată. Nu pot regreta asta. Oamenii care au făcut-o ar trebui să-și regrete faptele”, spune Cain. În schimb, este extrem de recunoscătoare pentru colegii ei de la medicină. „După experiența prin care am trecut, mă gândeam: «Oare sunt o persoană profund antipatică? Sunt abuzată pentru că eu sunt problema?»”
Acum, spune ea, faptul că are prieteni care o cunosc cu adevărat a fost un mare pas spre vindecare. A ajutat-o foarte mult și terapia cognitivă.
Ideea de a scrie cartea la timpul prezent a prins contur în timpul unor ședințe de terape, care au ajutat-o să reinterpreteze acei ani. „Dezvoltasem o ură puternică față de propria-mi persoană. De aceea mă autovătămam, de aceea aveam tendințe suicidare, de aceea aveam tulburări de alimentație. În esență, mă uram pe mine... din cauza faptelor altora”, a mai spus fosta atletă.
{{text}}