Într-o lume în care performanța pare împărțită între stadion și sala de operație, profesorul Irinel Popescu demonstrează că aceleași reguli, disciplina, răbdarea și spiritul de echipă pot construi excelența în ambele. De la copilul din Filiași care asculta, fascinat, vocile de la radio comentând meciuri, până la chirurgul care a scris istorie în transplantul hepatic, parcursul său este legat constant de sport.
Invitat la „Prietenii lui Ovidiu” acesta e convins că sportul este firul invizibil care leagă comunitatea de performanță, șahul de chirurgie, tribuna de sala de operație.
- Invitatul emisiunii este academicianul profesor doctor Irinel Popescu, una dintre somitățile hepatologiei mondiale, deschizător de drumuri în materie de transplant hepatic. Sunteți din Filiași, dar pentru noi e un oraș „pierdut”, ca să zic așa.
- Discuția pe care mi-ați propus-o de aici începe, de la Filiași, și cred că depășește, evident, limitele sportului ca atare. Se încadrează într-o anumită cultură: cultura comunității în care am trăit, în care m-am format și din care sportul făcea parte... Nu numai că făcea parte, era o parte importantă. Deci, aș încadra o discuție despre sport în discuția despre comunitatea din acest oraș.
- 15.000 de locuitori, nu?
- Când m-am născut eu, era comuna Filiași. Un târg, până la urmă. Acum s-a mărit numărul autovehiculelor, populația acestui orășel a crescut... Nu mai am nimic în Filiași, nici casa părintească, dar mai merg din când în când. Am rămas, evident, legat de comunitatea locală, de spitalul din Filiași, de primărie și de conducerea ei.
- Sunteți probabil cetățean de onoare, nu? Sunteți cel mai cunoscut personaj din Filiași.
- La 8-10 kilometri este locul în care s-a născut Constantin Rădulescu-Motru, mare filozof și membru al Academiei Române.
„Era o perioadă în care stăteam și ascultam meciurile la difuzor”
- De la Filiași ați fost corespondent al ziarului „Sportul”?
- Sportul era o ocupație principală și la nivelul a ceea ce se cheamă, cu un termen care nu-mi displace, până la urmă, chibiți. Oamenii citeau „Sportul”, comentau. Asta era una dintre ocupațiile majore ale comunității locale, evident, în rândul bărbaților în primul rând. Și la noi în casă, în camera de la stradă, era sediul UCFS-ului (Uniunea de Cultură Fizică și Sport). Acolo, mai întâi, se juca șah și table. De aici am căpătat pasiunea față de șah, pe care am dezvoltat-o ceva mai târziu, până la un punct.
- Așa.
- Și se comentau meciurile de fotbal. Amintirile mele încep cam de prin 1960, când aveam vreo 7 ani. Era o perioadă în care stăteam și ascultam la difuzor. Se transmiteau meciurile duminica. Era Ion Ghițulescu atunci, principalul comentator sportiv. Se ascultau meciurile de fotbal, se citea ziarul „Sportul”.
Ion Ghițulescu
- Și ați scris niște articole, înțeleg.
- Da, pentru că era vremea sportului de masă atunci; din contră, sportul profesionist era considerat ceva burghez...
- Da, era „putred”. A fost o suită de articole în „Sportul Popular” cu titlul „Coca-Cola, băutura crimei”.
- Da, da, da. Nu-mi amintesc acest articol ca atare, dar știu tonul ziarelor de atunci și al presei, inclusiv al presei sportive. În schimb, încurajau niște articole care nu aveau nicio substanță, dar veneau de la corespondenți populari, corespondenți voluntari, în sfârșit.
„Jucam fotbal în curtea școlii, asta era obligatoriu”
- Ați fost, practic, corespondent voluntar al ziarului.
- Erau competiții sportive și la noi, meciuri de fotbal între clase, fără nicio semnificație, dar „Sportul” publica astfel de mici articole. Am fost și plătit. Pentru unul dintre articole, îmi aduc aminte și acum, am primit 25 de lei. O sumă foarte mare pentru vremea respectivă. Am fost foarte mândru.
- Dar nu vă aduceți aminte despre ce era?
- Ba da, despre una dintre competițiile școlare în care una dintre clase câștigase campionatul de fotbal al școlii. Sportul ne permite să ne aducem aminte de o anumită epocă și să-i luăm pulsul cumva, să simțim. Eu, depănând aceste amintiri, simt exact ce însemna epoca respectivă și ce rol juca sportul în viața comunității.
- Dar vreun sport ați practicat?
- Jucam fotbal în curtea școlii, asta era obligatoriu și mi-ar fi plăcut, dar n-am avut suficient talent pentru acest joc.
- La înălțimea dumneavoastră, credeam că ați făcut baschet sau volei.
- Nu, nu. Vă povesteam că, la un moment dat, m-a atras jocul de șah. Eram elev la Filiași, prin 1965-1966. Cei de acolo m-au trimis la două campionate regionale consecutive, încă erau regiunile, nu apăruseră județele, și acolo, cel care conducea echipa de la Craiova, care era un fel de antrenor al echipei, m-a remarcat. A zis că trebuie neapărat să vin să fac liceul la Craiova, ca să joc în echipa de șah a orașului. Patru ani de zile m-am ocupat în mod serios de șah, ajungând până la nivelul de categoria întâi, ceea ce pe vremea aceea însemna ceva.
- Dar știți care e definiția, ce e șahul? Șahul sunt piesele alea pe care le băgăm noi în cutie când jucăm table.
- Se jucau și table în fiecare zi. Șahul l-am practicat la un moment dat de o manieră semiprofesionistă, cum era pe vremea respectivă, ajungând să joc în echipa județului Dolj. După care am renunțat complet atunci când am intrat la facultate.
„La Filiași a jucat unul dintre primele meciuri Ion Oblemenco”
- La meciuri mergeați?
- O, sigur că da. V-am spus înainte să înceapă emisiunea: am fost la meciul decisiv pe care l-a jucat Știința Craiova, așa se numea la vremea respectivă, în 1964, cu Metalul Târgoviște, în urma căruia a intrat în Divizia A. Pentru cei care au trăit epoca...
- Erați deja elev la Craiova?
- Nu. Eram încă la școala generală. M-a luat unchiul meu de mână și m-a dus cu el la meciul acesta. Atunci jucătorii erau, ca întotdeauna, personalități ale orașului; îi cunoșteam cu toții, știam cine sunt, cum sunt. La Filiași a jucat unul dintre primele meciuri Ion Oblemenco. Juca la Tractorul Corabia și a venit să joace un meci la Filiași. „Progresul” se numea echipa din Filiași și s-a păstrat o scândură din gardul de lemn al stadionului pe care șutul lui Oblemenco o rupsese în două.
- Ca orice oltean, iubiți fotbalul, fără îndoială. Și Universitatea Craiova.
- Și acum iubesc foarte mult Universitatea Craiova și pot să vă mai spun un lucru. Ulterior, mi-am dat seama că sportul ține și de identitatea națională, și de mândria națională. Practic, și acum mă uit la meciurile echipei naționale...
- Chiar dacă nu mai avem rezultate.
- Da, dar o fac din mândrie națională. Speranța a fost o permanență. Deci, chiar dacă au fost dezamăgiri din multe puncte de vedere, totuși a rămas această constantă de a urmări sportivii români care concurează în competiții internaționale.
„Lui Boc i se spunea «Artistul»! L-am admirat cel mai mult”
- Ați avut vreun fotbalist preferat?
- A fost o vreme frumoasă și au fost generații de aur. Una dintre ele, aș spune, spre sfârșitul anilor '60, când s-au lansat Florea Dumitrache și Cornel Dinu la Dinamo... Lucescu era de puțin mai demult. Dar când a apărut Alexandru Boc, care venea via Oradea, Petrolul, ajuns la Dinamo...
- Știți și pe unde a jucat Boc.
- Fără discuție! Un fotbalist de o eleganță ieșită din comun.
- Și frumos, și elegant, cu niște mișcări de balerin.
- Absolut! Bine, acum, dacă vreți să vă arăt cât de mult știu despre asta, el a jucat la un moment dat la Sportul Studențesc. „Balerinul” i se spunea colegului lui de linie de fund, Dumitru Nicolae. Lui Boc i se spunea „Artistul”.
- Boc a fost jucătorul dumneavoastră preferat, idolul tinereții.
- Într-un fel, da. Dar într-o vreme în care Dumitrache era un mare fotbalist, Cornel Dinu era un mare... Dobrin era un super mare fotbalist. Boc, așa cum spuneam, se distingea printr-o eleganță aparte.
- Cine a fost mai talentat, mai util, mai prețuit? Dobrin, Hagi sau Balaci?
- Nu pot să spun Balaci, deși, evident, l-am admirat foarte mult. Culmea e că am avut și o relație profesională la un moment dat.
- Cu Balaci? L-ați operat sau ce?
- Da, dar n-a fost o operație majoră. În final, trebuie totuși să ținem cont de rezultate. Talentul e o componentă importantă, fără doar și poate, dar valoarea unui fotbalist se judecă, în final, după rezultate. Și dintre cei pe care i-ați menționat, evident, Gică Hagi a avut, de departe, cele mai mari...
„E o meserie diferită. Trebuie să știi să stăpânești vestiarul”
- Credeți că, în calitate de antrenor al echipei naționale, va reuși mai mult decât cei dinainte?
- Mi-e greu să mă pronunț. Hagi a fost un mare jucător. Câteodată nu e același lucru și nu înseamnă că, dacă ai fost un mare jucător, o să fii și un mare antrenor. E o meserie diferită. Trebuie să știi să stăpânești vestiarul, trebuie să știi să te adaptezi echipei adverse.
- Corect, aveți dreptate.
- Sunt multe aspecte. Plus că, în ziua de azi, ați văzut, a început să fie cuantificată din ce în ce mai mult valoarea echipelor. Turcia ne-a evaluat de curând, înainte de meciul de la Istanbul, și presa turcă scria: „Noi suntem o echipă de 400 de milioane, România de numai 100”. Deci diferența e clară.
- Deci la Craiova ați făcut liceul, la „Frații Buzești”.
- Am rămas legat de liceu și sunt mândru de el. Eu am ales „Buzeștiul” la sugestia celor care m-au îndemnat să vin la Craiova pentru a juca în echipa de șah. Pe vremea aceea, liceul avea un profesor de matematică extraordinar, căruia toți am rămas foarte recunoscători; se numea Răducan Georgescu. Era considerat cel mai bun profesor de matematică, poate din întreaga Oltenie. Și acesta a fost unul dintre motivele alegerii Liceului „Frații Buzești”. Sigur, n-a contat în evoluția ulterioară, pentru că am ales medicina, dar colegii mei de clasă au reușit la facultăți cu profil tehnic sau matematic.
- Pe Marin Sorescu l-ați cunoscut?
- Da, dar iarăși ajung la profesia mea și nu pot să divulg nimic...
- Să nu spuneți că l-ați operat și pe Sorescu!
- Nu se mai putea opera. Boala care, din nefericire, l-a răpus până la urmă, era incurabilă.
„Până la căderea comunismului n-am putut să plec din România”
- Dumneavoastră ați avut talent în altceva și cred că a fost mult mai folositor decât dacă ați fi jucat șah.
- Asta nu știu, dar, evident, în momentul în care mi-am dat seama ce înseamnă facultatea de medicină, era clar că nu se pot face amândouă și a trebuit să aleg. Și cred că a fost o alegere corectă. Țin legătura cu unii dintre colegii mei. Unii au emigrat, alții sunt încă pe aici.
- N-ați fost niciodată tentat să rămâneți în străinătate?
- Păi n-am avut ocazia, că până la căderea comunismului n-am putut să plec.
- Păi ați făcut specializări în străinătate.
- Da, dar toate după 1989.
- Ați făcut specializări la Berlin, la Paris, la Pittsburgh, la New York. Voiam să vă întreb: la New York ați fost la Mount Sinai?
- Da, da, da.
- Unul dintre cele mai mari spitale din lume.
- E un super-spital și arată poate ceea ce aminteați dumneavoastră vizavi de fotbal: importanța investiției. Aici investiția a contat. Era un spital relativ periferic...
- La marginea orașului.
- Dar în care s-a investit foarte mult. În fiecare decembrie era balul sponsorilor și un șir de limuzine veneau pe Fifth Avenue cu donatori ai spitalului.
- Cât ați stat la Mount Sinai?
- Doi ani și jumătate. Acolo mi-am finalizat pregătirea în transplant, pentru că am făcut parte din echipa clinică în care făceam direct și coordonam prelevarea ficatului, participam, iar în ultima parte am făcut și operații de transplant propriu-zis. În paralel, am făcut și cercetare. Postul inițial era pe cercetare, pentru că în America, pentru a practica, trebuie să ai mai întâi examenul american, echivalarea studiilor din țara de origine, și apoi trebuie să treci prin rezidențiat, pe care n-am putut să-l parcurg niciodată.
- Serios?
- Să mai fac încă cinci ani de rezidențiat după cel din România era aproape imposibil. Și atunci, după ce am luat examenul, americanii mi-au dat o echivalare clinică pe perioadă limitată, știindu-se că intenția mea este să rămân doar pentru un timp. Cu această echivalare însă am putut să intru în sala de operație și să operez direct.
„Transplantul de ficat nu era considerat o metodă care va reuși”
- Și nu v-au oferit niciodată americanii posibilitatea să rămâneți?
- Într-un fel, da, dar de la început le spusesem care sunt intențiile mele.
- Vă era dor de Filiași, n-avea rost să rămâneți la New York.
- Această problemă a alegerii am văzut-o foarte bine și la Pittsburgh, și la Mount Sinai. Multă vreme, transplantul, mai ales în perioada pionieratului, s-a făcut cu ceea ce aș putea numi „legiunea străină”, care se compunea din sud-americani, italieni, toate națiunile lumii.
- Am înțeles.
- Ca un detaliu, pe vremea aceea, transplantul de ficat nu era considerat o metodă care va reuși. Se considera că operația e atât de grea, încât unii spuneau că n-o să reușească niciodată. De aceea, tinerii americani care doreau o carieră normală, cu venituri garantate și o predicție a parcursului lor, se fereau puțin de transplantul hepatic. Era însă o serie de străini pasionați de această metodă și de acest tip de chirurgie. Din care am avut onoarea să fac parte, care acceptau să se implice în transplantul hepatic cu riscul de a încerca...
- Când ați făcut primul transplant la noi?
- Primul transplant propriu-zis a fost în 1997. Pionieratul la Fundeni a fost destul de greu, l-am descris într-o carte de amintiri pe care am scris-o de curând. Din păcate, nu s-a soldat cu supraviețuirea bolnavului. A fost o sângerare difuză pe care mijloacele de atunci nu o puteau controla. Acest pionierat greu a continuat până în anul 2000. S-au mai făcut încă trei transplanturi la care, în diverse etape post-operatorii, bolnavii nu au supraviețuit.
- Și primul reușit?
- Primele două au fost unul după altul, în aprilie și mai 2000. Cei doi bolnavi, e o poveste interesantă, se numeau Gheorghe. Gheorghe Pena a fost primul transplant. Era în preajma zilei de Sfântul Gheorghe și în preajma sărbătorilor de Paște. Amândoi trăiesc și astăzi, la 26 de ani de la operație.
- Deci i-ați înlocuit ficatul propriu-zis, nu?
- Da. Și de anul trecut, printr-un act oficial emis de Biserica Ortodoxă Română și semnat de Preafericitul Patriarh Daniel, Sfântul Gheorghe este sărbătoarea oficială și Sfântul Ocrotitor al transplantului hepatic.
Cum se realizează un transplant de ficat
- Cât a durat primul transplant?
- Atunci dura vreo 10-12 ore. La început eram obligat să fac și prelevarea. Acum sunt echipe separate, chiar și anumiți timpi operatori sunt structurați diferit...
- Acum ți se aduce practic ficatul și doar îl pui..
- Sunt membrii echipei care fac o anumită parte a operației și așa mai departe. Totul e împărțit, astfel încât să existe o anumită fiziologie a organismului celor care efectuează operația. Însă atunci nimeni nu mai știa nimic despre transplant, cel puțin din punct de vedere chirurgical.
- Și astăzi?
- În primul rând, prelevarea se face separat, de către o echipă care vine cu ficatul, iar operația propriu-zisă durează undeva în jur de 5-6 ore.
- Câți oameni se implică într-un transplant?
- O echipă de prelevare separată, iar la operația propriu-zisă poate exista o echipă de hepatectomie separată, care extrage ficatul. Apoi, o echipă care implantează ficatul și la care, în anumite tipuri de operații, participă un microchirurg care face anastomoza arterială la microscop.
- Deci operația se face la microscop?
- Numai artera. Artera, mai ales în transplantul cu fragment de ficat, care înseamnă de la donator în viață, de obicei între persoane înrudite, unde se ia un fragment de ficat de la donator și se implantează primitorului. Artera are un calibru atât de mic, în general sub 3 milimetri (undeva pe la 2 milimetri), încât necesită o anastomoză la microscop, pe care o face un microchirurg.
- Se poate înlocui tot ficatul sau numai o parte din el?
- Ficatul are această capacitate de regenerare. Înainte de transplant se face o volumetrie și se apreciază ce volum de ficat va primi cel care are nevoie. Să zicem, un om de 80 de kilograme are nevoie de 800 de grame de ficat, trebuie luat suficient cât să-i fie de ajuns primitorului, dar să permită și donatorului să supraviețuiască.
- Cristi Minculescu are o parte din ficat, nu?
- Acest tip de transplant se cheamă living related.
- Și cum se face?!
- Se scoate în întregime ficatul bolnav și pe locul rămas se implantează doar un fragment de ficat care se va dezvolta în timp. Acest fragment, datorită capacității de regenerare, va deveni un ficat întreg atât la cel care îl primește, cât și la cel de la care a fost prelevat.
„Mulți tineri, dacă aveau ocazia să plece în Occident, nu se mai întorceau”
- Cam câte transplanturi ați făcut?
- La Fundeni s-a trecut de mult de cifra de 1.000. Dar, de la un punct încolo, nu mi le-am mai asumat personal; s-au făcut în echipă. În momentul de față, echipa condusă de profesorul Brașoveanu a preluat integral această operație.
- Vlad Brașoveanu, elevul dumneavoastră.
- Da, da.
- Dumneavoastră ați lucrat mult sub conducerea profesorului Dan Setlacec, nu?
- A fost una dintre marile șanse ale evoluției mele profesionale, pentru că Spitalul Fundeni a fost întotdeauna un spital de vârf, iar profesorul Setlacec a fost un chirurg de mare anvergură. Venit din chirurgia cardiacă, dar cu pregătire în chirurgia generală și toracică, deci un chirurg extrem de complex.
- Medicina de azi mai are somități ca acum 30-40 de ani?
- Are medici foarte buni. Lucrurile s-au schimbat dintr-un anumit punct de vedere. Profesorul Setlacec opera de toate în chirurgia generală: torace, abdomen, pelvis. Generația dinaintea lui făcuse și neurochirurgie. Încet-încet, chirurgia s-a specializat. La sport, sunt ortopezi care operează doar genunchi, doar cot.
- Așa ește.
- Acest proces de specializare a cuprins toată chirurgia. În trecut, toți aveau anvergura pe care o aveau pentru că făceau absolut de toate. Cineva care face un segment îngust, dar îl face impecabil, nu mai are acel statut de „vedetă”. Dar, credeți-mă, ceea ce face, face impecabil.
- Mai avem școala de medicină din trecut?
- Trebuie să privim lucrurile mai nuanțat. Marea diferență, care constituie o șansă pentru generația tânără, este că acum se poate circula. În timpul regimului comunist, nici în Bulgaria nu mi s-a dat voie...
- De ce?!
- Nu știu! Nu ni se dădeau vize... Nici măcar în Bulgaria nu mi-au dat viză. Apoi mi-am pus o pilă. N-am cum să evit termenul.
- Ați găsit un om pe care îl operaserăți și a intervenit.
- În schimb, în Occident, nu... Am avut discuții cu profesorul Setlacec; eu îi spuneam că nu-mi dau voie să plec și el zicea: „De-aia ai încercat?”. Până într-o zi, când am vrut să-i demonstrez și am făcut o cerere să merg la un stagiu în Franța. Bineînțeles că răspunsul a fost negativ. Nu avea o motivație anume. Cel puțin după '85, mulți tineri, dacă aveau ocazia să plece în Occident, nu se mai întorceau.
„Erați tocilar?”. „Da, cam așa, dacă vreți să recunosc!”
- Când ați terminat facultatea ați fost șef de promoție?
- Nu. Noi am avut două premii care s-au dat la sfârșitul facultății.
- Ați luat un premiu, ați terminat cu media 9,98.
- Am luat doi de 9. Am luat unul în anul întâi la Anatomie și unul în ultimul an la Obstetrică-Ginecologie, într-un stagiu pe care nu l-am făcut, pentru că devenisem intern de chirurgie și am preferat să mă duc în stagiile chirurgicale.
- Și restul numai 10 timp de 6 ani?
- Da.
- Erați tocilar, nu?
- Da, da, cam așa, dacă vreți să recunosc!
- Deci timp de 6 ani ați luat numai 10, cu excepția celor doi de 9.
- Nu eram singur, era o echipă. Cel care a intrat cu 10 a terminat cu 10: practic șeful de promoție din 1977, profesorul Dan Gheorghe. A ajuns și el ulterior profesor de medicină internă la Spitalul Colentina. El, la fel ca și ceilalți din grupul acesta, din care făceau parte și Petrișor Jablete și Silviu Constantinoiu. Puteau fi catalogați drept tocilari, să spunem.
- Vă cer scuze, am făcut o glumă proastă.
- N-aș zice. De ce nu? Nu trebuie să ne ferim de termeni, iar medicina era genul de facultate la care termenul se potrivește. În primul rând, trebuia să ai noțiunile ca să poți opera cu ele, să știi să răspunzi la întrebări. Asimilarea acestor noțiuni însemna un proces lung de învățare.
- Cât a fost talent și cât a fost muncă?
- Păi, să spunem că munca a fost 99%.
- Și ce înseamnă talent în medicină?
- Înseamnă să-ți placă.
- V-a plăcut?
- Da, da! Altfel nu se poate face. Îmi amintesc chiar și nu o spun ca să exagerez, programul de la Spitalul Mount Sinai, care era ceea ce americanii numesc around the clock. Ajungeam acasă pe la 9-10 seara, iar la miezul nopții suna pager-ul și trebuia să plecăm să facem prelevarea ficatului. Veneam la 5 dimineața, la 6 începea operația de implant, se termina pe la 12-1, după care în laborator aveam munca de cercetare. Acesta era și postul de bază. O muncă foarte grea, pe care, dacă nu o faci cu plăcere, nu ai cum să reziști ritmului respectiv.
„Se uitau cu dispreț spre mine și-mi spuneau că sunt leneș”
- Dar de se lucra într-un ritm infernal?
- Aveam exemple chiar mai dure decât mine: colegii japonezi, care lucrau tot timpul. Veneam la 5 cu ficatul și, până la 6 când începea operația de implant, eu mergeam să mă întind undeva pe o canapea. Se uitau cu dispreț spre mine și-mi spuneau că sunt leneș.
- Sunt lucruri pe care și sportivii ar trebui să le bage la cap.
- Ce pot să vă spun e că, în continuare, sportivii rămân un motiv de mândrie națională pentru noi toți. O să rămân legat de sport totdeauna și o să simt aceeași mândrie când un sportiv român sau echipa națională câștigă o competiție.
- Vă mai întrețineți într-un fel, faceți gimnastică, mergeți?
- Nu mai fac nimic. Am jucat tenis ani de zile. Eram un grup de patru, până când unul dintre prieteni a plecat dintre noi și nu mai puteam să facem perechi. Nu mai am motivația.
- Sunteți vecin de bloc cu Horațiu Mălăele.
- Păi da, Horațiu era unul dintre cei patru. El joacă și acum și mi-a sugerat să vin și eu de mai multe ori.
- E și mai tânăr decât dumneavoastră.
- Nu, nu. E mai mare cu un an ca mine.
- Și cine câștiga?
- Horațiu. Da, el e un jucător foarte ambițios, a luat și lecții la un moment dat și e foarte bun. Aș zice ambițios, mai degrabă. Țineți cont de faptul că și el e oltean.
„Intoxicație cu mercur! Pe Eminescu îl duceau la cârciumă și îi dădeau să bea”
- Ați scris o carte despre moartea lui Eminescu?
- Nu, am coordonat simpozionul în urma căruia s-a scris cartea. Am vrut să fie un omagiu adus marelui poet de corpul medical. Eminescu a fost un geniu, chiar singurul geniu în adevăratul sens al cuvântului pe care l-au avut românii. Restul am avut mari poeți: Arghezi, Blaga, Nichita, dar un singur geniu. Eminescu aș spune că e geniul național. A fost la un moment dat emisă ipoteza, și care a prins, a prins foarte mult, că Eminescu a fost asasinat, mă rog, în niște condiții cel puțin ciudate, nu vreau să mă refer...
- Cu varianta că i-a dat un nebun cu cărămida în cap.
- A fost și aia, la sanatoriul Șuțu. Nici aceea nu stă în picioare, pentru că s-a făcut o autopsie care există ca document cu niște lacune, n-a fost cea mai perfectă autopsie din lume. În sfârșit, în România câteodată lucrurile nu pot să iasă perfect, dar totuși a fost un document care nu semnalează vreo rană la cap din care să fi sângerat atât de mult.
- Deci varianta cu datul cărămizii în cap nu rezistă.
- Nu. După cum nici restul variantelor, după mine, nu rezistă. Și ce mi se pare puțin de neacceptat e ideea că trebuie să-l apărăm că n-ar fi avut anumite boli și din contră a fost o victimă a sistemului politic. Aici nu pot eu să-mi dau cu părerea, dar ce vă spun e că faptul că ar fi avut anumite boli și din cartea respectivă rezultă că le-a avut, mai ales această afecțiune psihică care se cheamă astăzi...
- Adică a avut sifilis sau nu?
- Nu sunt dovezi suficiente. A fost avansată și această ipoteză, e greu să le excludem cu totul, pentru că demersul ăsta se cheamă patografie. Și patografia o fac niște specialiști cu datele pe care le au la dispoziție, datele reale, datele verificabile, datele care au veridicitate, dar nu-i ușor de făcut.
- Corect.
- Și atunci din datele respective nu se susține în mod clar diagnosticul de sifilis. Se susține însă destul de clar diagnosticul de maladie bipolară, care este o afecțiune psihică și pe care au avut-o și alte genii. Știți că uneori se spune că între geniu și nebunie e o linie foarte subțire.
- Da, da.
- Dacă ne întoarcem la ce înseamnă demnitatea umană, și cu atât mai mult în cazul unui geniu ca Eminescu, trebuie respectate. Un om care are o boală trebuie respectat în aceeași măsură ca și semenii lui sănătoși. Faptul că a avut-o nu-l scade cu nimic, rămâne același geniu, opera lui e la fel de genială și marchează evoluția poporului român, cultura poporului român până în ziua de astăzi.
- Dar ne puteți spune...
- Eu eram președintele Academiei de Științe Medicale și le-am cerut colegilor mei care erau de specialitate în bolile de care a suferit Eminescu. Deci a fost un neurolog, a fost un psihiatru, a fost un toxicolog, a fost un medic legist la această masă rotundă din care a rezultat o monografie. Și care noi considerăm că pune niște lucruri la punct. Respectul față de Eminescu după mine trebuie să fie atât de mare încât orice detaliu din viața lui trebuie descris cu maximum de probe și de veridicitate și de autenticitate. Nu există lucru care să-l scadă sau lucru care să-i diminueze opera sau personalitatea.
- Simplificând, de fapt de ce a murit?
- Datorită evoluției nefericite a acestei maladii bipolare, care încet-încet duce la degradarea sa generală. Vă aduceți aminte că există și mărturii din epocă la un moment dat și îndemnat de niște binevoitori...
- 39 de ani, cam repede, nu?
- Da. Dar faptul că-l duceau la cârciumă, îi dădeau să bea, el încă atunci nu mai conștientiza foarte mult poate situația respectivă. Un oarecare rol l-a avut acea intoxicație cu mercur care duce foarte mult la apariția unei cardiopatii.
„Am jucat la dublu cu Ilie Năstase am și un tablou cu dedicație”
- Care a fost întâmplătoare sau... ?
- Asta nu mă pot eu pronunța. Deci noi am încercat să folosim doar datele medicale, restul țin de investigații, e un alt domeniu și acolo cei care își propun să aprofundeze demersul pot să vină cu date noi. Dar ce am putut constata este că într-adevăr i s-a administrat mercur uneori în doze mai mari decât ar fi fost cazul.
- Am înțeles.
- În mod sigur și asta a contribuit la decesul lui. El a murit pe un pat de spital cu un stop cardiac, deci cu o oprire cardiacă, chiar ceruse un pahar cu lapte un pic înainte de ora decesului și în mod cert probabil că inima a cedat.
- Ziceți-mi dintre sportivii de astăzi care vă place, la care vă uitați? Vă mai duceți la vreun meci?
- Nu mă mai duc de mult, dar îi urmăresc la televizor, tot timpul. Păi în general cei care fac cinste sportului românesc astăzi. Primul nume care-mi vine în minte e David Popovici, a cărui performanță e impresionantă. România a avut mari sportivi cum a avut și mari medici. Ce ne-a caracterizat a fost că n-am avut foarte mulți. Ilie Năstase, la Nadia Comăneci, la Simona Halep.
- Pe care l-ați iubit cel mai mult dintre ei?
- Probabil pe Ilie Năstase.
{{text}}