IN MEMORIAM. La 40 de ani de la succesul istoric realizat de Steaua contra Barcelonei, în finala Cupei Campionilor Europeni, Gazeta îl omagiază pe „Eroul de la Sevilla”, Helmult Duckadam (1959-2024), și adună într-un interviu-eveniment declarațiile date de-a lungul anilor de fostul portar despre o victorie unică în fotbal românesc.
Gazeta a compilat mai multe interviuri oferite de Duckadam pentru GSP.ro;
„Eroul de la Sevilla” a făcut dezvăluiri despre „facilitatea” obținută de Valentin Ceaușescu, despre celebrul ARO primit de la Armată, despre sângele rece al lui Balint și alte subiecte extrem de interesante de la Sevilla;
Iată mărturiile lui Duckadam mai jos.
- Helmut Duckadam, ai venit cu Mercedesul la sediul Gazetei?
- Ha, ha, ha! Nu s-au limpezit lucrurile nici acum, doar speculații. N-am primit Mercedesul de la Regele Spaniei. Îl aștept...
- Tot poveste a fost și că te-a împușcat Nicu Ceaușescu?
- Așa erau zvonurile. Era o perioadă în care se trăia greu și totul se punea pe familia Ceauseșcu. Eu niciodată nu l-am cunoscut pe Nicu Ceaușescu și niciodată n-am schimbat vreun cuvânt cu el. Lumea a rămas cu impresia că n-am curajul să o spun. Multă lume m-a întrebat chiar și acum cum s-a întâmplat. Mă lasă să vorbesc, să le povestesc și după la final mă întreabă: „Și câte alice ai avut?”.
- Dar ARO-ul l-ați primit.
- Da, dar nu era nou. Era din stocul armatei. Trebuie să fim onești și să recunoaștem că aveau și 100.000 de kilometri. Unele furtune erau legate cu sârmă, nici nu se găseau coliere pe vremea aia. Eu i l-am vândut cuiva dintr-o comună de lângă mine, care avea nevoie de această mașină. El avea oi și avea nevoie că era 4x4 cu motor bun de Brașov. Cerusem vreo 220.000 de lei pe ea, erau foarte mulți bani. Nu și-au bătut deloc joc de noi.
- A fost o primă fantastică.
- Când au venit oamenii în București să facem actele mi-au zis că-mi dau doar 200.000 de lei pe el că consuma mai mult ulei decât motorină. Eu am vândut-o, colegii mei la fel. Poate unii au fost mai inspirați la bani, dar 200.000 de lei erau bani la vremea aceea. Vreo patru, cinci Dacii noi! Erau bani mulți. Prima a fost fantastică, nu ne-au luat deloc peste picior. Cred că Valentin a insistat pentru prima asta.
Helmut Duckadam: „Loți a tras mai rău decât Majearu”
- La Sevilla, Miți Majearu începe loteria!
- Nu m-am uitat la niciun penalty atunci. Stăteam în colțul din stânga careului și când jucătorul se apropia de minge mă lăsam pe spate. Știam ce s-a întâmplat doar din reacția sonoră a tribunei. Majearu a tras la siguranță, cu latul, cum îi place unui portar, adică aproape de el. A fost destul de simplu pentru Urruti să pareze.
- Ce-ai simțit după prima ratare?
- Nu mă interesa ce fac colegii. Mă translatasem mental într-o altă lume, a mea. Mă interesa în acele momente doar cum procedez eu. Poate e greu să credeți sau să vă închipuiți, dar efectiv m-am rupt total și mă concentram strict pe treaba mea.
- Alesanco a deschis penalty-urile Barcelonei.
- Da. Mă gândeam cam unde ar putea executa. Stătea foarte aproape de minge, era greu să dea cu latul. A preferat să tragă tare, la semiînălțime, perfect pentru orice portar. E zona cel mai simplu de acoperit.
- A fost intuiție sau ai citit dinamica piciorului?
- Intuiție! Astea sunt povești, că te uiți la picior să urmărești cum îl rotește și te duci în funcție de ce vezi. Nu există așa ceva într-o clipă.
- A urmat Boloni, un specialist de la 11 metri. Te gândeai că va rata și el?
- Nu. Mă așteptam ca Loți să dea tare, dar a tras și el la semiînălțime, ca Alesanco. A executat chiar mai rău decât Majearu.
„N-am realizat pe moment că s-a terminat meciul”
- Pedraza?
- De aici am intrat deja într-un joc al logicii. Majearu și Boloni au tras una în stânga, alta în dreapta. Pedraza se gândea probabil că voi schimba și eu partea față de Alesanco și mă voi duce în stânga. El a tras cel mai bine dintre toți, jos, la colț.
- Lăcătuș aproape că a rupt plasa!
- N-a rupt-o, dar s-a aplecat pe minge și a dat tare în ea. Tânăr, fără emoții, i-a ieșit.
- Pichi Alonso!
- A fost cel mai simplu penalty. Era logic faptul că, după două șuturi parate în dreapta, ar trebui să plec în stânga. Așa că el a tras tot în dreapta, iar la mingea asta se și vede că plec înainte cu câteva fracțiuni de secundă. Am fost sută la sută că va păstra colțul. A și lovit balonul puțin greșit, fiindcă se vede cum sare un pic din gazon în momentul șutului.
- Balint a făcut 2-0.
- Un sânge rece fantastic. Gabi n-a fost un jucător tehnic, dar de data asta se face că dă cu latul într-o parte și apoi o întoarce din picior.
- Și vine momentul cheie: Marcos la al patrulea penalty al Barcei!
- Am gândit-o cum să-l păcălesc. Mă puneam în locul lui și mă întrebam ce crede despre mine, ce colț îmi voi alege. Sunt niște mișcări foarte fine, la derută. Mă duc în dreapta, vin în stânga, iar în dreapta și plonjez în final în stânga.
- E momentul în care Teoharie Coca Cozma rostește celebrul „Suntem finaliști, am câștigat Cupa!”.
- În euforia generală, n-am realizat pe moment că s-a terminat meciul. Eu mă bucuram că apărasem și al patrulea șut. Când s-a făcut meleul au început colegii să strige că am câștigat. Radu II m-a trezit: „Helmuth, am luat Cupa!”. Abia atunci mi-am dat seama că totul s-a încheiat fericit.
„Ne gândeam să nu ne facem de râs în finală”
- Care a fost momentul în care aţi început să conştientizaţi că puteţi câştiga Cupa Campionilor?
- Eu nu m-am gândit niciodată că ar fi posibil. Dar înaintea tragerii la sorţi pentru sferturi, când am căzut cu Kuusysi, eram în cantonament la Forban şi a venit Valentin Ceauşescu. „Voi o să câştigaţi Cupa Campionilor!”. Probabil mulţi am zis în sinea noastră că e plecat cu sorcova. Că e dus cu capul. Cum să luăm noi trofeul, când erau pe tablou Juventus, Bayern, Barcelona? Toată lumea bate acum câmpii că nu au fost echipele englezeşti. Nu, a lipsit doar campioana Angliei, care se putea pierde pe drum, cum au păţit Juve şi Bayern.
- Finala?
- Ne gândeam să nu ne facem de râs. În primul rând, Valentin Ceauşescu a reuşit să obţină o facilitate, să putem face două antrenamente în nocturnă pe vechiul „23 August”, să ne obișnuim cu condițiile respective. Apoi, UEFA a decis că Barcelona, fiind în Spania, poate folosi tricourile de bază. Având şi noi aceleaşi culori, a trebuit să schimbăm și să intrăm în alb. Ne-au adus un echipament de la Apaca. Bluzele erau largi, dar după prima spălare se făcuseră micuţe de tot. Ne şi distram.
- Pentru penalty-uri v-ați pregătit înainte?
- Da. S-o fi gândit nea Imi că se poate ajunge acolo! Am scos câteva și atunci. Mai băteam chiar eu, că îmi plăcea. Să fiu sănătos câte beri am câştigat la final de antrenamente din pariurile de la penalty-uri!
- Înaintea finalei...
- Cu vreo două săptămâni s-a produs celebra explozie de la Cernobâl. S-a și întrerupt campionatul vreo două săptămâni. Doar noi aveam voie să ne antrenăm. Veniseră cei de la armată să măsoare radiațiile și erau de vreo 200 de ori mai mult decât cota normală! Primeam tot felul de sfaturi: să nu prind mingea la piept, să mă feresc de plonjoane. Apoi, am plecat spre Sevilla cu două zile înaintea jocului. Ne-am luat cu noi mâncare, șampanie, un bucătar.
„Am uitat textul în fața lui Ceaușescu!”
- Tu ai fost apropiat de Valentin?
- N-am fost cum au fost alții. Boloni, Tudorel au fost apropiați de el, chiar și Lăcătuș. Nu știu de Pițurcă. Eu am avut o experiență cu Valentin în 1990, imediat după Revoluție. A fost invitat la Brescia de Hagi și m-a sunat Tudorel să-i iau o cameră la hotel la Arad. A înnoptat la mine acasă, nu l-am dus la hotel. Vorbisem și cu șeful poliției din Nădlac, ăla era supersperiat când a auzit că Valentin vrea să plece. A înnoptat la mine și atunci am stat mai mult de vorbă cu el. Era un om foarte modest, un om normal. Am mai vorbit cu el acum vreun an, după ce m-am întors de la o emisiune.
- Pe președintele Ceaușescu...
- Nu l-am cunoscut până când am primit decorația de la el. Dar de ce să mint?, mi-ar fi plăcut să-l cunosc. Sau să schimb măcar două vorbe cu el. Probabil că a fost stelist și l-am simțit la acea ceremonie că ar vrea să ne spună ceva. Dar el n-a ieșit absolut deloc din protocol. A spus ce trebuia să spună. Noi trebuia să fim îmbrăcați frumos, să mergem să luăm decorația cu mâna stângă, ca dreapta să fie liberă să dai mâna cu el. El spunea „Felicitări!” și noi „Servim patria!”. Iar când mergeam cu paharul de șampanie e posibil să fi avut emoții mai mari decât la Barcelona.
- Chiar așa de speriat ai fost?
- Păi, mergeai zece metri cu paharul, să nu-l scapi, să nu te împiedici. Acolo trebuia să mai spunem și „Să trăiți, tovarășe comandant suprem!”. Eu când am ajuns în fața lui am uitat textul și i-am zis „Sănătate”. Povestea tare e înainte să ajungem la Ceaușescu!
„Lăcătuș era un rebel și era unic!”
- Ce s-a întâmplat?
- Am fost chemați la Milea să ne vadă. Și când ne-a văzut Milea, să-și smulgă părul din cap. Unul avea cravata roșie, altul albastră. Cămăși de toate felurile. Noi veniserăm de la chefuri. L-a pus repede pe Gavrilă, i-a dat o oră să ne îmbrace la fel. Toți eram la fel îmbrăcați, iar pe Lăcătuș l-a trimis la tuns. Mai aveam plete și le băgam după urechi. Lăcătuș când s-a întors i-au zis: „Nu ți-am zis, mă, să te tunzi?”. „M-am tuns, tovarășe ministru”. „Cine a fost, mă, dobitocul care te-a tuns?”. „Frizerul dumneavoastră!”.
- Lăcătuș era rebel.
- Era unic. La un moment dat aveam un biliard jos la stadion. A venit un general să ne țină o ședință că trebuia să ne dea apartamente unora dintre noi. A venit un soldat la noi, „Tovarășul Lăcătuș, haideți sus că a venit tovarășul general”. Eu conduceam la biliard și Lăcătuș nu voia să piardă și îi zice soldatului: „Lasă-l să aștepte!”. Soldatul era la ușă: „Tovarășul Lăcătuș....”. „Ieși în p***a mă-tii afară!”. Ha, ha, ha! Am ajuns după vreo 20 de minute, dar tot avans aveam la biliard. Generalul venise cu promisiunile pe care le fac și acum politicienii noștri. Că o să facem, o să dregem. Și Lăcătuș zice: „Tovarășe general, ne dați apartamente sau nu ne dați?”. „Noi încercăm...”. „Bine, hai să mergem la biliard!”. M-a luat de mână și-am plecat.
„Iovan băga o echipă întreagă sub masă”
- Erați o mare familie atunci.
- Mare familie? Asta cu o mare familie e o vrăjeală! Poate o mare familie s-a făcut în timpul lui Reghecampf. El încerca să facă grătarele, la el, la Snagov, unde se mergea cu familiile. El a reușit să facă asta. Noi n-am fost așa de uniți. Nici măcar în perioada aia! La fiecare echipă existau grupuri. Noi eram vreo trei grupuri, chiar dacă eram prieteni între noi. Erau Boloni, Pițurcă, Lăcă, Tudorel, după aia un grup mare, cu Iovan, Bumbescu, Duckadam, Bărbulescu, Radu II, Bălan, Tătăran, și grupul celor tineri, cu Balint, Belodedici... Noi când mergeam la șpriț nu mergeam cu ceilalți.
- Le aveați și voi pe vremea aia. Ce povești sunt de acolo!
- Nea Ovidiu, șpriț pentru noi însemna că mergeam la Hanul lui Manuc, unde era un șef care m-a învățat să beau vinul alb cu Pepsi și cu apă minerală. Nu eram șprințangii, dar ne plăcea să mergem. Mai ales după meciuri mai mergeam la o bere. Tot timpul în grup. Unii mai scăpau și separat...
- De Iovan...
- La Iovan și Bumbescu cred că e multă poveste. Fane era un tip care băga o echipă întreagă sub masă, atât de rezistent era! Dar îi plăcea! Noi mergeam și cu cei de la Dinamo, ne întâlneam în jurul stadionului „23 August”, ieșeam la bere. Eram colegi la echipa națională. Eu fac mereu comparație cu ce e astăzi și ce era înainte. Păi, când jucam fotbal, jucam fotbal. Când mergeam la șpriț, știam să bem un șpriț. Când mergeam la femei, știam că mergem la femei. Nu le amestecam! Acum se amestecă! Ha, ha, ha!
„Dinamo era cea mai influentă”
- V-ați pus întrebarea cum ar fi arătat viața dumneavoastră după Sevilla dacă erați francez, englez sau italian?
- Probabil că în străinătate ar fi existat alte posibilități. Reclame în primul rând. Dar sunt mulțumit cu viața mea și accept că asta era perioada. Până la urmă, nici Dobrin sau Dumitrache, doi monștri sacri ai fotbalului românesc, n-au ajuns nici ei peste hotare. Dacă aveam niște milioane de dolari în plus, aveam și un milion de griji pe cap!
- S-a deschis o dezbatere despre cine era mai influentă în acei ani, Steaua sau Dinamo.
- Dinamo era cea mai tare! Steaua n-avea cum să fie mai puternică decât Dinamo. Când veneau din cantonamente, autocarul lor intra direct pe pista aeroportului și de acolo le luau bagajele. Noi când am venit o dată din Olanda ne-au luat tot! Am venit cu mâinile în buzunar acasă! Ne-au luat tot, tot, tot! S-au răzbunat probabil... A doua zi după ce ne-au luat totul, ne-am dus la antrenament și eram îmbrăcați toți în civil. A venit nea Imi, "Hai, băieți, dezbrăcarea și la antrenament". Boloni și cu ăștia care erau mai în vârstă i-au zis: "Nu intrăm la niciun antrenament până nu ne vin bagajele de la aeroport".
- Era o voce importantă Loți.
- Și-atunci s-a supărat Valentin rău de tot, după ce a fost sunat de nea Imi. A trimis autocarul la aeroport și ne-au adus toate bagajele. Ei le confiscaseră, absolut tot. Nu control sau altceva. Ne-au confiscat tot ce aveam și noi cumpărat din Olanda. Un video sau o pereche de blugi. Oricum, jucătorii altor echipe ar trebui să spună cine erau mai influenți în perioada aia, dar după mine era Dinamo.
„Aveam anevrism și mi-au zis că-i reumatism!”
- Marele tău regret rămâne acela că te-ai retras la 27 de ani...
- A fost un ghion mare pentru că am avut o operație grea. Eu nici nu mai aveam dreptul să lucrez în Poliția de Frontieră. Eu am fost șapte ani în cadrul Poliției chiar la Nădlac, cu o aprobare specială. Cu acel anevrism eu nu prea mai puteam să lucrez.
- Ai avut noroc mare că nu ți l-au descoperit înainte de Sevilla.
- Nu aveau cum să mă mai lase să joc! Practic, nu mai puteam să apăr penalty-urile, iar istoria mea se schimba.
- Dar cum l-ai descoperit?
- Anevrismul? Înainte cu câteva luni de Sevilla aveam amorțeli la brațul drept, dar îl scuturam și își revenea. Am fost atunci la Spitalul Militar, mi-au făcut investigații. Medicina nu era evoluată și toți au zis că am reumatism. Nimeni nu s-a gândit că am un anevrism. După finală și terminarea campionatului am plecat acasă, unde am sărbătorit pe malul Mureșului. Dimineață, cum s-a depus roua, am alunecat pe iarbă și am pus mâna în pământ. Atunci cheagul de sânge s-a deplasat unde artera era mai subțire și s-a blocat.
- Ce final de carieră...
- Am avut dureri groaznice, mi s-a albit brațul! Norocul a fost că doctorul din comuna Șemlac și-a dat seama de gravitate, m-a trimis la Arad, unde am avut șansa să dau peste medici fantastici. L-au anunțat inclusiv pe secretarul de partid de la Arad, care a sunat la Ministerul Apărării. Ministrul Milea și cu Ilie Ceaușescu mi-au trimis un avion. A fost norocul meu că eram pe val... Atunci m-au adus la București, unde m-a așteptat generalul Cândea, Dumnezeu să-l odihnească! A venit special din concediul de ordihnă, de la Alexandria, să mă opereze.
„Dacă rămâneam în America mă făceam grădinar”
- După ce-ai renunțat la Poliția de Frontieră, ai luat drumul Americii.
- Nu mai voiam neapărat să plec în America, dar fosta soție a insistat foarte mult. A insistat pentru copii, ca să aibă un alt viitor. Am cedat până la urmă. Am plecat.... Am primit green-card-ul după cinci zile, dar am făcut o mare greșeală. Așa cum fac toți românii, care-și doresc să aibă proprietăți. Repede am cumpărat o casă, dar nu mi-am găsit serviciu, din care să fac bani. Ce puteam să fac acolo?
- Să te angajezi undeva!
- Limba n-o stăpâneam sută la sută, cetățean nu eram ca să pot să merg în security și să pot să port armă. Muncea soția pe un salariu foarte mic și fetița la fel. Eu nu am putut să mă obișnuiesc... Mergeam în fiecare zi la magazine, la cumpărături, îi duceam cu mașina... Eram gospodina familiei. Probabil că dacă rămâneam acolo mă făceam grădinar, aia îmi place.
- Dar știa lumea cine ești?
- Habar n-aveau cine era Duckadam. Sunt paraleli, n-au nicio treabă! Dacă le spuneam de București și ei îmi spuneau de Budapesta! Nu toți, să nu generalizăm, dar majoritatea... Am cunoscut o femeie la 75 de ani care n-a văzut Grand Canyon, care era la trei ore de mers. Ea din Arizona nu ieșise! Am stat trei, patru ani acolo. Am cheltuit o grămadă de bani pe avioane, dar n-am putut să mă obișnuiesc. Nu era stilul meu să stau pe banii soției.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să apăr acele patru penalty-uri! Altfel nu mai eram cunoscut. Am o viață liniștită, o familie frumoasă și le doresc tuturor să scape de această nebunie și să ne vedem din nou de viața noastră normală
Helmut Duckadam
„Am avut probleme la anestezie. Era să-mi înghit limba”
- Helmut, ai jucat în multe meciuri aranjate?
- Nu în multe, dar am participat. Țin minte că a fost unul cu Universitatea Cluj. Eram deja campioni și trebuia să-i ajutăm pe cei de la U, cu un rezultat de egalitate. Aveam o echipă atât de bună că în minutul 15 era 2-0 pentru noi. Apoi, prietenii din fața mea se dădeau la o parte. Și mă lasau singur cu atacanții! Și-am prins o zi din aia în care m-am ambiționat și n-am lăsat nimic. La pauză, nea Imi n-a găsit altă alternativă decât să mă schimbe și să-l bage pe Stângaciu. El era foarte fericit. Lăcătuș a trecut pe lângă el: "Ce te bucuri, mă prostule, atâta, că trebuie să lași două goluri". Și s-a terminat 2-2.
- Tu ai refuzat să joci într-un astfel de meci, nu?
- Da, da. După finală, la Craiova, era concurență la Gheata de Aur. Trebuia să pierdem ca să iasă Piți golgeter. Eu am refuzat să merg. Le-am zis: "Păi ce facem? După ce-am apărat patru penaltyuri mă duc acum să iau cinci goluri?!". Pițurcă a dat trei goluri, echipa a pierdut, dar Hagi a dat vreo șase în meciul pe care-l aveau ei și a ieșit el. Apoi, la trei săptămâni de la Sevilla, eu n-am mai avut voie să intru timp de două săptămâni în Complexul Ghencea.
- Degetele de la mâini le-ați avut vreodată fracturate?
- Doar luxate! M-a ferit Dumnezeu și de rupturi de menisc sau de ligamente. Chiar vreți însă să știți istoricul meu medical? O să umpleți două pagini numai cu asta. Uite pastilele! Iau vreo 22 pe zi. Și o fac de pe la 30 de ani! Am trecut prin două meningite, una la 14 ani, cealaltă când jucam la UTA. Pe la 12-13 ani m-a lovit o mașină, am stat trei zile în comă. Munceam la niște ferme de unde mă întorceam cu bicicleta, eram pe șosea, am uitat să ridic mâna la stânga și m-a luat unul în plin.
- Și ce-ați pățit?
- Mi-au pus o tijă la mână, dar când mi-au scos-o am dat în alte complicații. Mâncasem înainte de operație și am avut probleme la anestezie. Era să-mi înghit limba. O asistentă mi-a arătat ce semne avea pe mâini. O muşcasem.
„M-au beștelit o oră, mi-am dat seama că nu am cu cine”
- Erai militar și te-au chemat la raport.
- La o comisie cu o masă lungă, în frunte cu Gavrilă, Ilie Ceaușescu, colonelul Brancu... A fost ca la un tribunal militar, pentru că eu eram gradat, eram locotenent-major. M-au beștelit o oră, mi-am dat seama că nu am cu cine, m-am ridicat în picioare și le-am zis: „Da, domne, recunosc că am greșit!”. Mi-au tăiat 5.000 de lei și după m-am întors la antrenament.
- Tu acum iei pensie de la Ministerul de Interne?
- Da. Că am lucrat la Poliția de Frontieră. De la Armată nu iau nimic. Am fost angajatul lor timp de trei ani cu contract de șase ore. Oricum ei m-au dat afară...
- Cum așa?
- Am avut problema cu mâna și am fost chemat la Ilie Ceaușescu, aflase că n-o să mai pot să apăr. M-a chemat la el în birou și mi-a zis că mă trece în rezervă că nu mai sunt de folos. Luam 3.000 de lei, dar... M-am ambiționat că n-au cum să mă dea afară și m-am dus la Ion Coman, la secretarul CC-ului, care era stelist adevărat. I-am zis: „Eu vreau să rămân în armată!”. „Domne, dacă vrei, rămâi!”. M-am dus la Arad, dar după șase luni mi-am dat seama că nu e de mine. Mă puneau la instrucție, la trageri și la aplicații. Și mi-am dat demisia...
- Apropo, la cât timp după finala cu Barcelona v-a lovit necazul cu anevrismul?
- La vreo două luni. Știam că sunt probleme, îmi amorțea brațul. Toată campania aceea m-am chinuit. Am făcut atunci o mie de controale. Nu existau tratamentele și tehnologia de acum. Majoritatea doctorilor au dat-o pe reumatism. Norocul meu! Dacă se descoperea anevrismul mai repede, nu mai existam la Sevilla!
„Da, domne, m-a împușcat, mi-a ieșit glonțul prin spate!”
- Cum v-ați dat seama însă că e ceva foarte grav?
- Eram la un foc de tabără acasă, la Semlac. Am alunecat pe iarbă, m-am sprijinit cu mâna în pământ și atunci cheagurile de pe arteră s-au dislocat probabil. M-au apucat niște dureri atroce. S-a albit mâna, medicul din Semlac și-a dat imediat seama că nu e de glumă, m-au trimis la Arad și apoi imediat la București, cu un avion de la Ministerul Apărării. L-au chemat din concediu pe generalul Vasile Cândea, șeful secției de chirurgie cardio-vasculară de la Spitalul Militar, iar el m-a operat de urgență. Nici nu mai știam ce se întâmplă cu mine.
{{text}}