Rapidul ultimilor ani pare o construcție ridicată pe nisipuri mișcătoare, în care fiecare val de entuziasm e urmat de o retragere bruscă a apei. Se schimbă antrenori, se schimbă directori sportivi, se schimbă discursuri, dar senzația de instabilitate rămâne. Iar în mijlocul acestui peisaj, Victor Angelescu repetă ideea responsabilității colective, ca un refren care sună bine, dar nu spune mare lucru.
Până la urmă, în fotbalul românesc avem o constantă clară, când toți sunt vinovați, de fapt nu mai e nimeni. Rapid a trecut în ultimii ani printr-un carusel de antrenori care, pe hârtie, acoperă aproape toate stilurile și filozofiile posibile. De la rigoarea lui Costel Gâlcă la energia lui Marius Șumudică, de la experimentul Neil Lennon la episoadele cu Adi Mutu, fiecare a venit cu promisiunea unui nou început.
Niciunul nu a avut însă timp real să construiască, e adevărat că Adi Mutu a ales Azerbaidjanul, dar cred că dacă se insista, ar fi rămas. Fiecare proiect a fost o schiță abandonată înainte să devină plan, deși la afacerea cu mobilă nu merge să abandonezi schițele.
Și atunci apare întrebarea simplă pe care nimeni din conducere nu o pune direct: dacă toți antrenorii greșesc, nu cumva problema e în altă parte?
Angelescu și corporația
Victor Angelescu vorbește despre lucruri „care nu se văd”, despre munca din spate, despre procese. Este posibil să aibă dreptate, dar aici nu e Football Manager. Și eu am luat Notts County din National League și-n 10 sezoane dominam fotbalul mondial, dar asta nu mă face factor de decizie în fotbalul real.
E ca aia cu televizorul, că dacă mă uit la el, nu înseamnă că știu să-l repar. Fotbalul modern nu mai înseamnă doar transferuri și rezultate imediate, însă e un moment în care invizibilul devine suspect.
Când rezultatele lipsesc constant, iar direcția pare schimbată din mers, discursul despre construcție începe să sune ca o justificare, că știți, că nu credeam că va fi așa, ci va fi pe dincolo! Și mai e o problemă, Angelescu trebuie să lase un pic ideea de corporate, nu funcționează în fotbalul românesc, nu încă!
Imaginea din mitologia română
Și aici intervine Caloianul, dacă tot scrisei de el în titlu. În tradiția populară, Caloianul era un ritual făcut pentru a aduce ploaia. O figură simbolică era îngropată, jelită, invocată, totul într-un scenariu repetat cu speranță, iar comunitatea făcea tot ce știa, respecta pașii, credea în rezultat, dar ploaia nu venea de fiecare dată.
Rapid funcționează azi într-un mecanism similar. Se schimbă un director sportiv, pleacă Mauro Pederzoli, vine Marius Bilașco, se discută despre cine mai vine și cine nu vine, se vehiculează nume precum Bogdan Mara, se deschid piste cu Daniel Pancu, dar nimic nu pare să fie parte dintr-un fir coerent.
Mai degrabă, fiecare mișcare pare un nou ritual. Se îngroapă un eșec, se jelesc câteva etape slabe, se invocă un nou început.
Iar Angelescu joacă rolul celui care conduce ritualul, el e Caloianul sau paparuda care nu aduce ploaia. Nu este absent, nu este tăcut, nu fuge de presă, ba din contră, vorbește, explică, temperează. Dar nu își asumă frontal niciodată. „Toți suntem vinovați” devine o formulă comodă, aproape birocratică, care diluează responsabilitatea până când dispare.
În contrast, exemplele din fotbalul românesc sunt clare. La FCSB, Mihai Stoica a fost de multe ori scutul public al echipei, omul care prelua presiunea și o transforma în conflict. La Rapid, presiunea rămâne în aer, nu există o voce constantă care să o absoarbă sau o direcție care să o canalizeze.
Și atunci ea cade, inevitabil, pe echipă, uitați-vă ce au pățit Dobre, Aioani, chiar și Săpunaru.
Ironii peste ironii
Situația lui Daniel Pancu adaugă un alt strat de ironie. O legendă a clubului, un om care a fost acolo la începutul proiectului, un antrenor în creștere, dorit dar niciodată asumat complet. Este invocat ca o soluție de viitor, dar nu ca o decizie prezentă, ca și cum Rapidul ar aștepta mereu momentul perfect, fără să își dea seama că fotbalul nu oferă astfel de momente, ci doar decizii asumate sau ratate.
Între timp, obiectivul rămâne același, calificarea în cupele europene, cu scenarii complicate și calcule de final de sezon. Dar chiar dacă Rapid ar ajunge acolo, întrebarea de fond nu dispare. Ar valida asta direcția sau ar acoperi temporar lipsa ei?
Problema Rapidului e de identitate, adică încă se lucrează la ce fel de echipă vrea să fie, ce fel de club vrea să construiască și, mai ales, cine își asumă acest drum atunci când lucrurile nu merg.
Caloianul nu aduce ploaia doar pentru că ritualul este repetat corect, uneori, trebuie schimbat nu doar ritualul, ci și credința oarbă în el. Se aude, domnule jucător de Football Manager?
{{text}}