Anghel Iordănescu, interviu de colecție la 40 de ani de la Sevilla: „N-am vrut să execut penalty fiindcă-mi tremurau picioarele” + Episod fabulos cu Mircea Lucescu în vestiar: „Băbăciune!”

Anghel Iordănescu și-a trecut în Cupa Campionilor Europeni din 1986 în dublă postură: antrenor secund al Stelei și jucător. La patru decenii de la formidabila finală cu Barcelona, „Generalul” dezvăluie pentru Gazeta Sporturilor momente spectaculoase de pe traseul către trofeul legendar.

• Astăzi se împlinesc 40 de ani de la seara istorică de la Sevilla '86, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, după loviturile de departajare, învingând Barcelona cu 2-0, prin reușitele lui Lăcătuș și Balint.

Anghel Iordănescu, 76 ani, a fost arma secretă a Stelei în finala CCE de la Sevilla. Tata Puiu a intrat atunci pe teren în minutul 75, în locul lui Bălan, într-un exercițiu de curaj care i-a uimit și pe colegii săi, nu doar pe adversari, luați prin surprindere că „secundul” Stelei apare pe gazon la doi ani după ce abandonase cariera de jucător.

La patru decenii distanță de performanța înregistrată în Spania, Iordănescu descrie momente de cumpănă din campanie, povestește cum a ajuns să joace la Sevilla și explică de ce refuzase să se înscrie pe lista executanților de la 11 metri. Și rememorează o vacanță specială oferită roș-albaștrilor de Iorgos Vardinoianis, patronul lui Panathinaikos și un apropiat al clubului din Ghencea.

Anghel Iordănescu: „Cea mai mare contribuție îi aparține lui Emeric Jenei”

- Domnule Iordănescu, s-au scurs, iată, 40 de ani de la cucerirea Cupei Campionilor Europeni, cea mai mare performanță din istoria fotbalului românesc. A trecut cam repede vremea, nu?

– Este aproape incredibil. O mare performanță obținută de o echipă românească, doar cu jucători interni. Contribuția cea mai mare îi aparține, bineînțeles, regretatului Emeric Ienei, Dumnezeu să-l odihnească! El, alături de cei 17-18 jucători, un lot extrem de restrâns, a condus echipa spre trofeu. Și să nu uităm, evident, rolul Ministerului Apărării Naționale, care a asigurat toate condițiile de performanță pe care și le doreau un antrenor și o echipă precum Steaua la vremea respectivă.

- Înainte să detaliem traseul spre trofeu, descrieți-ne în ce context reveniseți acasă cu doi ani înainte, după experiența din Grecia.

- Plecasem în Grecia la 32 de ani ca o recompensă pentru perioada de jucător la Steaua. Am mers la OFI Creta grație unui bun prieten, Iorgos Vardinoianis, patronul lui Panathinaikos și o mai veche cunoștință. Aveam un contract pe doi ani, mi s-a propus prelungirea pe încă doi, așa că, fiind angajat la MApN, a trebuit să cer aprobare de acasă. Mi s-a transmis să revin în țară, fiindcă e nevoie de mine la Steaua. Speram să mi se ofere ceva de muncă la club. Halagian însă, care era antrenor la prima echipă, a spus că nu are nevoie de mine ca secund, așa că am fost trimis la centrul de copii, unde am primit o grupă ca s-o pregătesc.

„Valentin Ceaușescu a fost ca un mental coach”

- V-a cooptat însă secund Emeric Jenei, în scurt timp.

- Povestea e mai lungă. Plecarea lui Halagian de la Steaua m-a pus în situația de a purta o discuție cu ministrul Apărării spre a prelua echipa ca principal. Am avut însă un moment de reținere. Mă întorsesem în țară la 34 de ani, eram proaspăt antrenor la centrul de juniori și în niciun caz nu mă așteptam să mi se ofere prima echipă a Stelei. De aceea, văzând că ezit, cei din minister au decis să caute alt principal, iar cel mai apropiat de club era domnul Jenei. Așa am ajuns, finalmente, secundul dânsului. Îi mulțumesc și acum, pentru că m-a acceptat și chiar s-a bucurat că vom colabora.

- Ce rol avea să joace Valentin Ceaușescu în toată aventura spre Cupa Campionilor?

- A fost tot timpul alături de noi, încă de la numirea domnului Jenei. S-au spus foarte multe lucruri despre Valentin Ceaușescu. Realitatea e că a avut un rol extrem de important, dar nu în sensul care crede lumea, ci prin prisma faptului că s-a ocupat să ne asigure toate condițiile pentru performanță. Era apropiat de jucători, cu mare parte dintre ei legase relații de prietenie. Și a fost în permanență omul care a crezut că această echipă poate face o performanță istorică. Dacă vreți, a fost un alt antrenor secund, care pregătea echipa din punct de vedere mental. Un mental coach!

La începutul acelui parcurs european din 1985-1986 nu ne așteptam să ajungem până la trofeu. Dar e clar că ne doream cu toții să facem performanță, să-mi încep cu dreptul cariera de antrenor

Anghel Iordănescu, antrenor secund Steaua 1986

„Pițurcă simțea careul, mirosea golul!”

- A existat o încărcătură specială la dubla cu Honved din turul doi în virtutea faptului că Jenei și Boloni aveau origini maghiare?

- A existat, clar! A funcționat dintotdeauna o rivalitate specială cu Ungaria și la nivel de cluburi, și la națională. Dar Steaua s-a impus fără dubii atunci, pentru că, prin meritul principal al domnului Jenei, echipa începuse să etaleze deja un alt fel de fotbal la nivel continental. După 0-1 la Budapesta, am avut la discreție returul de la București, unde am învins cu 4-1.

- Kuusysi v-a pus probleme neașteptate, 0-0 la București, 1-0 în Finlanda, un gol cu multă șansă înscris de Pițurcă. Un atacat cu lipici la plasele adverse, de acord?

- De acord, dar nu uitați ce simț al porții avea Pițurcă! Un mare atacant! E drept că rata mult, dar și de câte ori marca! Simțea careul, crea culoare pentru colegii din linia a doua, intra în combinații. Mirosea golul!

La 0-0 acasă cu Kuusysi ne-am descurcat cel mai greu. Am avut un teren foarte greu, nu ne-a avantajat la ritmul jocului. Poate și noi, antrenorii, am lăsat-o puțin mai moale la pregătirea partidei, fiindcă nu ne așteptam la o replică așa de consistentă din partea finlandezilor. Am suferit mult în ambele partide cu Lahti

Anghel Iordănescu, antrenor secund Steaua 1986

„Fundașul stânga al lui Anderlecht povestea că s-a simțit sufocat de șarjele lui Lăcătuș”

- Mulți spun că adevărata finală a fost acel fenomenal 3-0 cu Anderlecht în returul semifinalei, la București. Vi se pare o observație corectă?

- Nu știu dacă o finală, dar cu siguranță un joc fantastic, cel mai reușit făcut de Steaua în acea campanie. Mi-aduc aminte și stadionul arhiplin, cu publicul care ne-a purtat spre finală. Un ritm ridicat, în viteză, modern, la superlativ pentru toți cei care au intrat. Acela a fost meciul care ne-a oferit credința că putem aduce Cupa Campionilor la București.

- Enzo Scifo, vedeta de atunci a belgienilor, își amintea peste ani de partida de la București ca o vijelie teribilă, pe care n-o poate uita niciodată!

- M-am întâlnit și eu cu Scifo și alți colegi de la Anderlecht după un an de la acea semifinală. Îmi spunea că nu le venea să creadă cum arată Steaua și că au fost depășiți complet în fața determinării adversarului. Iar fundașul stânga, Andersen, îmi povestea că s-a simțit pur și simplu sufocat de la șarjele lui Lăcătuș. Toți băieții au fost atunci de nota 10.

„Lasă, că știi tu mai bine, îi vezi cum se prezintă!”

- Ați avut neînțelegeri cu Jenei pe parcursul acelei campanii în ceea ce privește alegerea titularilor, strategia sau alte chestiuni de natură tehnică?

- Zâmbesc pentru că e o întrebare extrem de interesantă! Și vă spun de ce. Domnul Jenei a fost strategul și omul care a construit acea performanță. Pleca uneori la Oradea, la familie, după meciurile disputate sâmbăta sau duminica, iar întoarcerea o avea marți sau miercuri. Îmi spunea mereu: „Ai grijă de băieți, de echipă!”. Eu mă cam îngrijoram la ideea că lotul va rămâne pe mâna mea două-trei zile și-l întrebam ce și cum să fac.

- Ce vă zicea?

- „Lasă, că știi tu mai bine, îi vezi cum se prezintă!”, îmi răspundea. Iar momentele astea, să fiu sincer!, îmi creau stări de insomnie, mai ales că marțea aveam de obicei două antrenamente, unul fizic, altul tehnico-tactic.

- Și cum o scoteați la capăt?

- Eram nevoit să discut mai altfel cu jucătorii în sensul că eu eram mai rigid, spre deosebire de domnul Jenei, o fire blândă, foarte apropiat de fotbaliști. Se orienta deseori și în funcție de starea lor de moment. Fiind la început de carieră, eu n-aveam întotdeauna feelingul acela de a simți când să mai cedez ori când să păstrez sus exigența în pregătire. Mi-a fost foarte greu. Iar băieții mai comentau: „Prea mult, prea greu! O să ne odihnim sâmbătă la meci!”.

Nea Imi era cel care lua mereu ultima decizie. Mă asculta, mă întreba, după care-mi explica: «Te rog să mă înțelegi! Eu sunt antrenorul principal, eu răspund, poate că alegerile tale s-ar dovedi mai bune, dar nu uita că eu hotărăsc»

Anghel Iordănescu, antrenor secund Steaua 1986

„Domnul Jenei a avut ideea și m-a convins să joc în finala de la Sevilla”

- Dar vă amintiți vreun episod punctual în care ați fost în contradicție?

- Chiar la finala de la Sevilla, când am fost total împotriva deciziei domniei sale de a intra pe teren. M-a stresat, m-a presat și a insistat așa de mult, încât de la firea lui calmă și prietenoasă a ajuns să se enerveze foarte tare în timpul finalei, când vedea că vreau să mă eschivez de la hotărârea de a mă băga în locul lui Bălan. Striga la mine: „Hai, ce mai aștepți? Nu-nțelegi că trebuie să intri?”. Asta în condițiile în care îi spusesem în zilele anterioare că nu e cea mai bună idee să mă ia în calcul ca jucător, fiindcă nu mă mai simțeam în stare.

- Trecuseră doi ani de la retragerea consemnată la finalul contractului cu OFI Creta, la 34 de ani, nu?

- Doi ani de la ultimul meci jucat pentru OFI, da! E însă la mijloc și o altă poveste interesantă în sensul că și Valentin Ceaușescu discutase cu Emeric Jenei, insistând să fiu, totuși, pregătit dacă va fi nevoie de mine pe teren. Dincolo însă de toate scenariile derulate în spațiul public, adevărul e că domnul Jenei a venit cu ideea legată de mine și m-a convins să revin pe gazon la Sevilla.

De multe ori, la antrenamente, domnul Jenei mă mai punea să iau un tricou roșu sau albastru să intru la echipa cu număr impar de jucători ca să fie un echilibru pe teren, în pregătire. Dar una era acolo, la o miuță pe teren redus, alta să joci într-o finală de Cupa Campionilor

Anghel Iordănescu, antrenor secund Steaua 1986

Mesajul din noapte: „Puiule, gata, e târziu! Du-te sus și odihnește-te!”

- A existat însă vreun soi de consultare sau ședință înaintea finalei, în care să se stabilească foarte clar strategia de a vă folosi dacă meciul va impune prezența dumneavoastră?

- Haideți să vă mai spun ceva în premieră! În seara dinaintea partidei a fost o mică șuetă în holul hotelului: Jenei, eu, Valentin Ceaușescu și președintele Ion Alecsandrescu. La un moment dat, domnul Jenei m-a rugat să merg pe la jucători, să-i trimit la culcare. M-am dus la etaj, am stat puțin de vorbă, le-am urat noapte bună, după care am coborât din nou în hol, unde se discuta în continuare despre meci. Iar pe la miezul nopții ce credeți că-mi zice domnul Jenei?

- Să nu-mi spuneți că v-a trimis la odihnă!

- Ba fix asta: „Puiule, gata, e târziu! Du-te sus și odihnește-te!”. M-am făcut că nu înțeleg și am mai lungit-o, dar dânsul a intervenit din nou: „Puiule, chiar e târziu! Te rog să mergi în cameră, fiindcă mâine s-ar putea să fie nevoie de tine!”. Am replicat: „Nea Imi, terminați cu asta, că mă faceți să nu pot dormi toată noaptea!”. În fine, am plecat la culcare cu convingerea că am lămurit pe toată lumea cu poziția mea fermă de a refuza să intru.

„Pârnăiașul” Belo și „Ocnașul” Balint, copiii de suflet ai lui Iordănescu

- A doua zi însă, surpriză!

- A doua zi totul a decurs normal, ședința tehnică, pregătirea meciului. Dar am simțit, totuși, că se pregătește ceva când prietenul meu Tudorel Stoica, suspendat, a luat statutul de antrenor secund ca să poată sta pe bancă, astfel încât eu am intrat pe listă în calitate de jucător. Iar pe amicul Tudorel, ca să glumesc, n-o să-l uit și n-o să-l iert pentru că mi-a făcut efectiv vânt ca să intru, pentru că încă ezitam acolo, pe margine.

- Serios? Adică și în secundele alea când lucrurile păreau clare să intrați încă vă codeați, de fapt?

- Nu eram convins că fac bine ce fac, fiindcă mă gândeam că nu voi putea rezista. Domnul Jenei m-a trimis pe teren, spunându-mi că începem să pierdem mijlocul terenului. Dar eu nu eram convins că voi avea capacitatea fizică de a duce jocul, a ține de minge, a pasa mult. Știam cât pot alerga. În afară de asta, nu luasem în calcul că vom ajunge și în prelungiri, așa că 20 de minute s-au transformat în vreo 60.

– Mai țineți minte ce i-ați zis lui Belo în momentul în care ați intrat pe teren și v-ați intersectat cu el? „Pârnăiașule, hai fi atent, că mai avem puțin și îi batem pe ăștia”. Iar răspunsul: „Nea Puiu, mor pe teren, dar ăștia nu ne dau gol!”. Povestită de Belo!

- E amuzant ce-mi aduceți aminte! Belo era „Pârnăiașul”, Balint – „Ocnașul”. Copiii mei de suflet, băieți foarte apropiați de mine! La fel ca Lăcătuș. Sau Hagi, mai târziu. Înaintea meciurilor din campionat aveam un ritual în care mergeam la o plimbare prin pădurea Băneasa. Și atunci încercam să-i motivez, să-i încarc, să-i energizez pentru partida respectivă. Și le-am dat poreclele astea ca să mai glumim. „Pârnăiașule, Ocnașule, ai grijă cum joci, vezi ce faci!”.

Balint îmi mai amintește că, deși eram apropiați, a fost cel mai persecutat la Steaua de antrenorul principal Anghel Iordănescu. Și-a pierdut de multe ori statutul de titular, fiindcă eu preferam alt jucător, dar am realizat peste ani că l-am nedreptățit probabil în anumite momente

Anghel Iordănescu, antrenor secund Steaua 1986

„Cum mă mai uitam în ochii jucătorilor dacă aș fi ratat de la 11 metri și pierdeam?”

- De ce ați evitat să trageți și dumneavoastră de la 11 metri?

- Vreți să fiu sincer? Nu doar că-mi era teamă, dar îmi tremurau picioarele! Imediat după fluierul final, domnul Jenei a început să facă lista cu executanții, a pomenit și numele meu, dar i-am spus că nu puteam trage înaintea tuturor celorlalți colegi.

- Motivul?

- Pentru că nu mai aveam acea siguranță etalată înainte, când executam penalty-uri la Steaua. În plus, în mintea mea funcționa scenariul că-mi va fi greu să dau ochii a doua zi cu jucătorii dacă voi rata și echipa va pierde. Mi-ar fi fost dificil să le suport privirea, gândindu-mă că puteam fi cauza unui eșec.

- Dar a mai fost vreun jucător care s-a fofilat?

- Au mai fost și alții, dar nu mă puneți să le dau numele, fiindcă sunt prietenii mei. Spre surprinderea mea, au fost chiar unii cu valoare și experiență. Lista e scurtă, dacă luați prin eliminare vă dați seama!

„Duckadam îi teroriza pe toți cu penalty-urile la antrenamente”

- Duckadam era perceput înaintea finalei drept omul care ar putea decide finala la penalty-uri?

- Duckadam e cel care ne-a adus trofeul. Un jucător de o valoare inestimabilă, un caracter deosebit. Dumnezeu să-l odihnească! După ce se terminau antrenamentele, majoritatea jucătorilor rămâneau pe teren pentru competiții de penalty-uri. Cine pierdea, trebuia să facă niște ture de teren drept pedeapsă. Iar Duckadam îi teroriza pe toți prin reflexele și intuiția lui. Știind aceste amănunte, am sperat de la început că Duckadam ne va aduce Cupa la loviturile de la departajare, dacă ajungem acolo.

- Cine avea impactul cel mai mare în jocul echipei în 1986: Lăcătuș sau Boloni?

- Echipa era construită pe caractere deosebite, dar doi jucători erau esențiali prin impuls și curaj: Lăcătuș și Tudorel Stoica. Lăcătuș pentru că avea o tenacitate extraordinară, viteză, explozie și nu îi era frică de nimeni și de nimic. Iar Stoica fiindcă aducea determinare, siguranță și încredere la mijlocul terenului. Și evident că se completa mult cu Boloni, alt jucător de valoare, la fel de important.

După ratările lui Majearu și Boloni, eram deznădăjduit. Nu credeam că mai putem cuceri Cupa. Ultima speranță îmi era în Duckadam, care avea să ajute decisiv, într-adevăr, la câștigarea trofeului

Anghel Iordănescu, antrenor secund Steaua 1986

Valiza cu bani primită de la Vardinoianis în vacanța de la Atena

- Vă amintiți cam ce bani și ce diurnă ați avut la Sevilla într-o vreme toxică pentru România comunistă?

- Aici cred că ar trebui să evoc un alt episod mai puțin cunoscut. Patronul lui Panathinaikos, Iorgos Vardinoianis, cu care aveam o relație apropiată, a fost și el la meci la Sevilla. Iar după finală m-a chemat și mi-a zis: „Anghel, transmite-le băieților că au cadou special din partea mea – toată lumea, jucători, antrenori, staff, e invitată pentru o vacanță de o săptămână în Grecia, plătită integral de mine”. A fost o bucurie fără margini și am petrecut șapte zile fantastice alături de familii, prietene. Plus o diurnă substanțială din partea lui Vardinoianis!

- Cam la ce nivel?

- Când am ajuns la Atena, Vardinoianis m-a chemat la el în birou și m-a anunțat prima dată că vom beneficia de o excursie de o zi pe mare cu iahtul lui personal. Apoi mi-a pus în mână un diplomat plin cu bani ca să-i duc la echipă: „Împarte-i cum crezi tu că e mai bine!”. I-am dus la Jenei și la Alecsandrescu, iar suma a fost împărțită în mod egal la jucători, indiferent că era vorba despre titulari sau rezerve.

Îmbrățișat de Mircea Lucescu în vestiarul de la Sevilla: „Cum ai intrat la vârsta ta?”

- Mircea Lucescu a apărut în vestiarul de la Sevilla, în ce măsură v-a surprins prezența lui acolo?

- Mă bucur că mi-ați pus această întrebare despre Mircea, Dumnezeu să-l odihnească! De-a lungul timpului, a existat o competiție teribilă și o luptă incredibilă între Steaua și Dinamo. Așa a apărut rivalitatea Mircea Lucescu – Anghel Iordănescu. Dar nu uitați un lucru: am fost colegi de cameră la națională pe când Mircea era căpitanul echipei. Nici nu-mi trecea prin cap atunci că vom ajunge rivali, el - la Dinamo, eu - la Steaua. Și, mai târziu, antrenori în competiție directă. Dar a fost un lucru benefic pentru fotbalul românesc.

- Revenim la Sevilla, vă rog?

- Nu mi-a venit să cred când l-am văzut în vestiar după ce am cucerit Cupa! A intrat buluc, bucuros și el de câștigarea trofeului. A venit direct la mine și m-a îmbrățișat: „Băbăciune, nu-mi vine să cred cum ai intrat în teren la vârsta ta? Incredibil! Bravo!”. Acea seară de la Sevilla a însemnat un moment de emoție pentru tot fotbalul românesc.

- Dacă priviți azi înapoi, ce moment v-a mișcat cel mai tare pe durata întregului parcurs european din 1985-1986?

- Sosirea de la București, cu trofeul pe scara avionului și un număr imens de suporteri veniți să ne aștepte la aeroport. A fost ceva de nedescris. O mare de oameni și o satisfacție fără margini la nivelul întregii țări. Apoi, un stadion arhiplin la primul meci pe teren propriu după câștigarea trofeului, când echipa a primit ovații, iar Cupa Campionilor a fost prezentată în fața fanilor, într-o atmosferă de neuitat.