Capcana Steaua ’86

Ne întoarcem în fiecare 7 mai la poarta trecutului, de dor, poate îl găsim pe linie pe Duckadam, aplecat spre Alexanko. O deschidem, devenim melancolici și rupem o echipă magică de context. De ce e rău?

Roș-albaștrii au fost adevărata Generație de Aur a fotbalului românesc, ei au mers până la capăt și au cucerit lumea. E real că fotbaliștii lui Ienei au fost de superclasă, că antrenorul Stelei are abonament nelimitat la rangul de legendă. Cum să moară în noiembrie anul trecut? Prostii! Emeric, Duckadam, Bărbulescu, Bălan trăiesc cât vor mai fi povestiți. Adică pentru totdeauna. 

Chiar dacă CD-urile zgâriate cu finala de la Sevilla, primite de la vecinii bunicilor în vacanțele de vară, nu mai sunt folositoare, unde să le inserezi?, găsești pe YouTube, pe Facebook înregistrări cu fotbalul Stelei din anii ’80 și îți dai seama că memoria lui Pițurcă nu e alterată, Steaua chiar juca precum echipele de azi ale lui Guardiola!

Bestiile Iovan și Bumbescu, elegantul Belodedici, creierul lui Boloni, glezna lui Majearu, zbuciumul lui Lăcătuș, experiența lui Iordănescu, toate rămân repere-unicat și icoane ale sportului de la noi. Ei merită ce au cerut, ce nu au primit mereu: statui, rente, recunoaștere, respect. 

Steaua ’86 nu a avut noroc întâlnind Vejle, Honved și Kuusysi. Steaua ’86 a învins Anderlecht și Barcelona. A fost o echipă uriașă, nu una norocoasă.

Defectul timpului: Steaua ’86 scoasă din context

Adăugăm în fiecare 7 mai încă un an de la singura Cupă a Campionilor cucerită de ai noștri. Ca de obicei, timpul, cu cât e mai doldora, cu atât elimină amintirile grele, apăsătoare și le scoate la suprafață pe cele comerciale, din finalul filmelor americane. 

Așa uităm și că Steaua ’86 a însemnat produsul unui sistem bolnav și putred de la fundație până la mansardă.

Pentru Ceaușescu, sportul era o prioritate nu ca să fie națiunea mai sănătoasă și mai fericită, ci ca să legitimizeze dictatura. Ziua de 8 mai 1986 a celebrat în principal înființarea Partidului Comunist Român și în secundar finala Steaua - Barcelona decisă la lovituri de departajare. Succesul bărbaților antrenați de Ienei trecea la și altele, la și alte înfăptuiri minunate semnate de PCR.

Steaua, Dinamo, Craiova nu ieșeau în mercato ca să-i convingă pe jucători să evolueze la ele. Îi constrângeau pe sportivi, îi obligau. La 22 de ani, cât avea după triumful de pe „Ramon Sanchez-Pizjuan”, atacantul Lăcătuș ar fi jucat la orice club din lume, doar că Armata și Securitatea conduceau prin frică și prudență, îi fereau pe tovarăși de gheara ascuțită a Occidentului decadent și îi pedepseau aspru pe cei neascultători, rebeli, visători.

Există zeci, sute de mărturii despre nenorocirile comise de echipele comuniștilor înainte de Revoluție - performanțe, recorduri, cupe ridicate cu blaturi și teroare, nu doar prin valoare și talent.  

Să ne amintim, nu să reproducem

Odată ce istoria a dat pagina, sportul din România înceta să mai opereze, să mai fabrice performanțe și idoli. De capul nostru într-o lume liberă și atât de imperfectă, ne-am lovit de toți pereții capitalismului și încă nu ne-am ridicat.

Steaua, la fel ca majoritatea echipelor din România, și-a pierdut identitatea și s-a împărțit în două. O formație joacă în Liga 1, nu se mai cheamă Steaua, și e condusă ca un butic campestru cu croissante îngălbenite de la soare. Cealaltă, care a câștigat în tribunale un palmares la bucată, numele și stema, zace în ligile inferioare și depinde de bugetul MApN, dacă noul Miruță va dori să achiziționeze un tanc sau să-i prelungească înțelegerea lui Chipirliu pe un salariu avantajos.

Azi, 40 de ani de la obținerea Cupei Campionilor Europeni, steliștii sunt iar militari, clubul e iar al Armatei, e anacronic. Și a ajuns să deconteze deplasările: ca să reprezinte Steaua, fiecare junior de elită trebuie să achite 150 de lei în schimbul unei cazări la Botoșani.

În goana după amintiri fermecătoare, după postări virale și cu subtextul „Ce bine era înainte!”, tindem să trăim ca în trecut și să fim sufocați de aerul din 2026. 

Idolatrizăm, la pachet cu o echipă magică, o eră mizerabilă, cerșim și azi bani de la stat în sportul profesionist ca să ne scuzăm incompetența de privați și înapoiem echipele de fotbal ministerelor.

Steaua ’86 e o amintire de aur. Dar am căzut în capcană, ducem dorul formulei din ’86, o și aplicăm, deși lumea nu mai e de mult alb-negru.