Soprana din Galați

Întins pe marea canapea a internetului, până în Parma - Roma și cu El Clasico în așteptare, o știre cu potențial de distopie rară m-a iscodit pe dinăuntru, ieri, toată ziua, într-una dintre ultimele duminici de dinainte ca play-out-ul să-și tragă linia. La Oțelul Galați, Ștefan Bană, fotbalist de 21 de ani, a fost trimis pachet la clubul-mamă înaintea meciului cu Farul, crucial pentru salvarea de la retrogradare, pentru că în camera lui „urla o soprană”. Nimic despre alcool, bătaie sau vreo ieșire de huligan.

Nu e un eufemism. „A pus muzică de operă, urla o soprană de se auzea în tot stadionul”, a explicat Cristi Munteanu motivul din spatele deciziei, într-un dialog cu reporterul GSP Marius Mărgărit, după ce jucătorul și-a expus pe Instagram, sub formă de scrisoare, trăirile dominate de frică. 

Argumentul merită păstrat măcar undeva într-o capsulă a timpului, dacă Emir Kusturica s-a oprit în 2014, pe vremea când campionatul avea doar tur și retur. Episodul în sine spune totul despre comedia involuntară a fotbalului românesc.

O soprană de play-out la Galați

Am citit o dată și am bufnit în râs. Am recitit și am conștientizat mai bine și partea negativă. Mai profund, ajungi să-ți dai seama că nu s-au numărat niciodată straturile de lumi care învelesc Superliga. În 2026, sunt enorm de multe. În primele, la suprafață, în mai toate, manelele își iau volum până cade varul de pe pereți.

Partea interesantă este că Ștefan Bană nu e nici măcar tipologia aceea de puști rebel pe care obișnuim să o condamnăm ritualic, generație după generație. Din contră. La Craiova, cei care au lucrat cu el îl descriu drept unul dintre cei mai talentați jucători produși de academie în ultimii ani, un fotbalist cu o sensibilitate aproape incompatibilă cu lumea pe care a ales-o. 

Așadar, nu viteza îi lipsește, nu calitatea, nu e vorba de o lipsă. El are exact lucrul acela pe care dadumladiștii îl miros imediat și îl pedepsesc instinctiv: fragilitatea. Timiditatea. Retragerea în sine, confundată aproape întotdeauna cu slăbiciunea.

Povestea capătă tristețe când îți amintești prin ce a trecut tânărul în ultimul an. Bană a vorbit, deși în mai puține cuvinte, despre depresia care l-a lovit după despărțirea de iubită, despre perioada în care s-a rupt emoțional și n-a mai putut funcționa.

E de înțeles și ce e dincolo de camera lui. O echipă întreagă cu teama retrogradării, cu nervii unui sezon în care Oțelul și-a vândut cei mai buni jucători doar ca să poată supraviețui financiar. În mijlocul acestei tensiuni, a apărut un puști care a detonat fonic încăperi întregi.

Și atunci a intrat în scenă Diego Zivulic, trimis să reinstaureze ordinea. Aplicatorul de pumni în ușă până a găurit-o. Executorul liniștii colective.

Zivulic a spart ușa. Soprana, de negăsit 

Nu-l suspectez pe croat că a rămas la S.A.R.S. și Jelena Rozga. Bijelo Dugme nici atât. Nu asta asculta când îi claxona nervos pe reporterii din parcarea stadionului, cu Bordun în dreapta, după Oțelul - FCSB 1-4, disputat în februarie. 

A fost o ocazie bună să descopere și ceva clasic. Pentru că Bană, cine știe?, poate chiar încerca să le bage artă pe urechi unor băieți obișnuiți cu alte tempouri. 

Fără să vreau, mi-am și închipuit scena de film balcanic, cu mulți actori cu accent lusitan și moldovenesc: masori agitați pe hol, colegi care bat în ușă, un vestiar în pragul colapsului afectiv și, peste toate, vocea unei soprane plutind pe holuri. Sper să aflăm la un moment dat dacă a fost Maria Callas sau Angela Gheorghiu.

Mijlocașul de bandă a greșit. Sigur a greșit. Există reguli ale conviețuirii într-o echipă și există limite peste care nu poți trece, însă rămâne senzația că fotbalul nostru încă nu știe ce să facă atunci când întâlnește oameni care nu i se potrivesc perfect.

Bană pare exact genul acela de jucător care simte prea mult, care se închide, tocmai de aceea riscă să nu înțeleagă nici el nimic din tot ce s-a întâmplat. Nu fiindcă n-ar pricepe că a greșit, ci fiindcă fatalismul pare că ne obsedează pe toți. De multe ori, mergem până la capăt și când nu e cazul.

Dacă tot a trebuit să-și facă bagajele cu o etapă înainte de final, sper că în camera aceea, nu departe de malul Dunării, nu asculta ce i-a venit la rând. Mi-ar plăcea să cred că era Iris și Felicia Filip - De vei pleca, fiindcă nimic nu s-ar potrivi mai bine peste toată această secvență plătită prost și întârziat, ca toate celelalte de la Galați.

Insist, departe de mine gândul că Bană e un Chopin printre zavaidoci. V-ați supărat pe el, nu vă supărați și pe soprana din Galați, de apă dulce! Mai dați-i o șansă măcar ei! Pentru că unele lucruri nu durează suficient cât să înceapă să placă.