Vîrf de durere

Ciprian Popa şi Nicolae Flocea au încheiat ieri pe locul 4, la 9 sutimi de medalie şi cu stomacul în gît







Anul lor de muncă a în­ce­put pe 4 ianuarie, cînd o te­le­ca­bină în­căr­ca­tă cu bagaje şi echi­pament îi căra spre universul ză­pezii şi al transpiraţiei.



Culoarul trei, maiouri albastre, pa­gaele înfipte în apă. Popa şi Flo­cea îşi ocupă locul la start. E prima lor finală olimpică, în care s-au ca­li­fi­cat direct, aruncînd deoparte emo­ţiile semifinalelor. Au în spate un loc patru la Mondialele de anul tre­cut şi o dorinţă uriaşă de a urca pe podium.



La Piatra Arsă, ziua lor se crapă înainte ca soarele să lu­mi­neze pla­toul. 25 de kilo­metri de schi fond, cu Ivan Patzaichin mergînd alături de ei, strigîndu-le şi corectîndu-le miş­că­rile.



Cursa de ieri ţîşneşte aproape pe negîndite. Nemţii se aşază în frun­te, trăgînd ca nebunii. La 250 de metri, ai noştri sînt pe 5, dar la di­ferenţă foarte mică de cei din faţă.



O cană de ceai cald, tricourile, blu­zele de trening şi căciulile ude. Apoi masa şi cîteva ore de odihnă.



La jumătatea cursei, Ciprian şi Nicolae au urcat pe locul al doilea. Sînt puternici şi au un ritm teribil. Se apropie de nemţii care, uşor-uşor, pierd teren. Medalia începe să sclipească undeva, în apă.



După-amiaza, intră în sală. Kilometri întregi pe simulator, ru­ti­nă seacă, pe uscat, doar cu transpi­ra­ţia echivalentă cu cea depusă pe ca­nal. Patzaichin notează timpii, apoi îi trimite la forţă.



Au ţîşnit bieloruşii! Românii ştiau, se aşteptau la asta, erau pre­gă­tiţi. Germanii pierd teren, cei doi tipi în verde şi roşu mănîncă apa. Dar ungurii, ăştia de unde au mai apă­rut? Sînt pe culoarul unu şi îşi fac loc ca nişte crocodili hămesiţi. La 750 de metri, românii încă sînt pe podium, pe trei.



Seara pică obosiţi. A doua zi o iau de la capăt. Schi, zăpadă, si­mu­la­tor, haltere. O lună întreagă izo­laţi în munţi.



Ultima sută le scoate sufletul. “Am tras cît am putut, pînă dincolo de limită”, spunea Flocea mai tîr­ziu. Cîştigă bieloruşii, dar ce ne pasă? Cei doi români împing canoea peste linia de sosire cu 9,4 sutimi mai tîrziu decît ungurii. Cine are ochi să prindă aşa ceva? Se prăbuşesc apoi pe mal, vomită, nu-şi mai simt corpul. Au fost la un vîrf de barcă de bronz. Pentru asta au muncit tot anul. Îşi adună pi­cioa­rele obosite şi se îndreaptă spre hangar. Şi spre un nou 4 ia­nua­rie, la întîlnirea cu telecabina şi cu un alt an de trudă.



Mironcic, pe locul 6

Florin Mironcic a început în forţă finala de canoe 1-1.000 de metri, la jumătatea căreia era pe locul 3. În partea a doua însă, a cedat teren şi a încheiat pe 6. “Aşa am şi vrut, să merg tare pînă se termină benzina. Sper ca sîmbătă, în cealaltă finală, să se termine la 500 plus un metru”, a spus el după cursă. În timp ce-şi trece o pungă cu gheaţă peste piept, umeri şi braţe, Şobo povesteşte că pe durata finalei a auzit doar galeria şi “pe şeful, care striga de pe margine. N-am simţit căldura, doar durerea, eram singur acolo, eu şi barca”.