Ciprian Popa: “Am rămas fără aer!”

Canoiştii povestesc cum au trăit cea mai importantă cursă a vieţii





Nu le vine să creadă, au aruncat ochii pe tabela impunătoare de la Shunyi Park şi s-au văzut pe locul 4. Au ajuns cu greu la mal şi s-au întins pe iarba verde de lîngă canal. Par pe jumătate morţi, dar sînt doar extenuaţi după efortul fan­tas­tic depus. Vin la interviuri abia după 20 de minute.



– Nicu, Ciprian, cum a fost cursa? Aţi pierdut podiumul pen­tru cîţiva centimetri.



Ciprian: Am văzut şi noi la fi­nal, nu ne venea să credem. Am crezut că am fost pe trei, dez­a­mă­gir­ea e mare. Chiar vorbeam, dacă va fi să pierdem, măcar să nu pier­dem aşa strîns, să nu ne pară rău.

Nicu: Am tras cît am putut, pe ultimii metri am depăşit limitele umane, dar nu a fost să fie. Aşa se întîmplă însă, în viaţă iei bătaie cu un zvîc, altă dată cîştigi cu un zvîc.



– Vi s-a făcut rău la final?

Ciprian: Mai rău a fost Nicu. Eu mi-am revenit mai repede. Oricum, şi pe mine mă doare capul, simt că nu mă mai ţin picioarele. Nu aţi vă­zut, unul din nemţi a fost luat cu tar­ga, era inconştient!

Nicu: A fost ceva groaznic. Am sim­ţit că nu mai am aer, îmi venea să vomit. Am pierdut şi controlul bărcii pentru moment, am scăpat-o într-o parte. Uite, acum vorbesc cu voi şi am urechile înfundate, mi se usucă buzele şi văd triplu.

Ciprian Popa se scuză. Trebuie să meargă la controlul doping. Rămîne însă Nicolae Flocea.



– Aţi pierdut tactic cursa?

– Nu, atît am putut. Am zis de la început să pornim tare, să ne ţinem de nemţi şi de bieloruşi. Aşa am făcut, dar au apărut pe nesimţite un­gurii. Pe ei nu-i luaserăm în cal­cul, nici nu i-am văzut.



– Vă doreaţi o medalie?

– Enorm, am muncit aşa de mult... Îmi pare rău, că ne prindea bi­ne renta viageră. Dar sîntem ti­neri, eu am 21 de ani, Ciprian are 28. De­pin­de cît mai vrea el să facă, dar eu cred că mai avem timp.