Matilde Risso, 30 de ani, poloistă italiană stabilită la București de șase ani, povestește într-un interviu pentru Gazeta Sporturilor cum s-a schimbat viața ei de când locuiește în România. Prinsă între antrenamente, cursuri și job-ul la Consulatul Italiei, sportiva dezvăluie cum s-a adaptat traiului din Capitală și ce a luat-o prin surprindere aici.
A venit în București în pandemie, dintr-o ambiție personală, pentru ca un an mai târziu să devină campioană a României cu echipa de polo a Rapidului, unde activează și astăzi.
S-a atașat imediat de oraș și și-a construit aici propriul drum: antrenează copii, și-a deschis propria academie pentru portari, lucrează la Consulatul Italiei și vorbește fluent limba română, după ce a început să ia meditații imediat după sosirea în țară. Între timp, a obținut și cetățenia.
Originară din Recco, un orășel micuț de lângă Genova, cunoscut pentru tradiția pe care o are în polo, italianca spune că România a devenit, fără să-și dea seama, „acasă”. Într-un dialog relaxat cu GSP, Matilde vorbește despre adaptarea la București, diferențele dintre italieni și români, mâncarea locală, pasiunea pentru sport și motivul pentru care o deranjează că „peste tot există doar fotbal”.
- Matilde, când ai ajuns în România și în ce context?
- Am ajuns aici datorită poloului pe apă. Anul acesta, s-au făcut 23 de ani de când fac polo, asta e viața mea. Am ajuns aici în 2020, în septembrie, când era pandemie. Când oamenii îmi spuneau să stau acasă, eu am zis că plec. Am stat acasă cu ai mei foarte mult timp, a fost momentul în care am putut să mă gândesc la foarte multe chestii. Mi-am dat seama că nu ma vreau să stau în Italia, că nu-mi mai plăcea acolo, voiam o schimbare în viața mea și am ajuns aici, având foarte multe cunoștințe în lumea polo-ului. Trebuia inițial să merg în Germania, dar, cu 10 zile înainte să plec, mi-au făcut ofertă de la Rapid.
- Din ce oraș italian provii tu?
- Stau într-un oraș foarte, foarte mic de lângă Genova, se numește Recco. Acolo e locul unde m-am născut și am copilărit. Apoi, datorită polo-ului, am plecat la Como. Înainte să vin aici, am jucat și la Napoli, într-o perioadă în care campionatul se oprise din cauza pandemiei.
- Cum a fost trecerea aceasta pentru tine?
- Eu sunt un om foarte deschis la schimbări, la plecări, nu am probleme. Îmi place foarte mult să călătoresc, așa că asta n-a fost ceva care să mă sperie. A fost un pic greu prin prisma momentului, era pandemie atunci și nu prea aveam chestii de făcut, distanța față de părinții mei era o problemă. Ne-am mai văzut după un an... Nici acum nu ne vedem foarte des, dar măcar știu că, dacă se întâmplă ceva, pot merge ori eu la ei, ori să vină ei aici. Norocul meu a fost altul și o s-o spun mereu.
- Care?
- Faptul că am fost primită foarte bine de oameni, au fost de treabă, m-am acomodat repede.
- Sportiv, cum a fost?
- Eu n-am venit aici într-o formă fizică foarte bună, fiindcă veneam după perioada în care stăteam închiși în case, făceam doar abdomene. Am zis: «Ori merg în străinătate, ori nu mai joc!». În paralel, munceam la un restaurant la malul mării, lucram non-stop. Am venit aici slăbită, știam că la început nu pot să-mi arăt potențialul, fiind în urmă cu antrenamentele. Am început să merg singură la bazin, făceam antrenamente singură, iar între timp mi-am revenit. Iar în sezonul 2020-2021, am câștigat campionatul cu Rapid. A fost frumos că titlul a venit imediat după ce am ajuns în România.
- Lucrai și atunci în paralel, așa cum o faci acum?
- Când am venit, am cerut neapărat un post de antrenor (n.r. la nivel de copii). Nu pot să stau, îmi place foarte mult să predau, așa că am mers și am predat la „Triumf”. Eram voluntară, a fost un început. Am făcut asta din 2020 până în 2023. În 2023, m-am angajat la Consulatul Italiei, unde lucrez și în momentul de față. Pe lângă asta, am mai început niște proiecte, sunt și life-coach, merg să predau și vorbesc inclusiv despre emoții, nu doar legat de sport. Una dintre cele mai mari realizări ale mele e Școala de Portari, m-am specializat pe asta și mi-am deschis academie aici. Țin foarte mult la acest proiect, pe care l-am început de la zero, a fost ideea mea.
- Ești implicată în foarte multe proiecte aici... Te vezi părăsind curând România sau consideri că viitorul tău e la București?
- E o întrebare la care nu am niciun răspuns. Chiar dacă sunt un om foarte organizat - maică-mea chiar îmi spune că sunt maniacă la partea de control - nu-mi place să gândesc pe termen lung, pentru că viața de antrenor, de sportiv, este foarte imprevizibilă. Mă simt foarte bine aici, dar nu știu ce se va întâmpla peste doi ani. Cunosc foarte mulți poloiști care au stat într-un loc și, după ce le-a venit o ofertă mai bună, au plecat. Când am venit aici, în 2020, nu m-am gândit nicio secundă că o să rămân aici șase ani, că voi sta mai mult decât la mine acasă și că o să mă simt ciudat când mă întorc în Italia. Acum, toate lucrurile mele sunt aici: prieteni, job-uri, chestii de făcut. Când merg acasă, sunt un pic pierdută, nici nu mai sunt la curent cu ce se întâmplă. Momentan, mă simt bine aici și vreau să rămân.
- Cum e în București? Dincolo de programul tău aglomerat, ce-ți place să faci aici?
- Chiar dacă am o groază de chestii de făcut, am și timp liber pentru mine. Am venit dintr-un oraș mic, Recco, de 3.000 de oameni, într-unul mare, unde poți să faci tot! Vrei să faci un curs, îl fac, vrei să faci altceva, faci. Mie tot timpul mi-a plăcut să învăț lucruri noi. În timpul meu liber, îmi place să ies cu prietenele mele, organizăm foarte multe petreceri la mine acasă. Noi glumim și spunem că sunt petreceri de babe, pentru că le facem de la 16:00 după-amiaza până la 20:00 - 21:00, apoi ne pregătim pentru muncă. Nu ne întindem. Oricum, eu nu mai pot. La ora 22:00, dorm! Să petrec timp cu ele e cea mai mare bucurie, pentru că mă simt bine. Îmi mai place să mă plimb, iubesc să mă plimb prin parcuri, mai citesc ceva, ascult muzică. Dacă pot, merg la muzee, mai ales dacă e vreo expoziție, încerc să merg la diverse cursuri. În fiecare lună încerc să învăț ceva nou, să croșetez, să pictez. Am și o cafenea care a devenit locul meu de inimă, e foarte aproape de casă. Mai și pictăm aici, facem ceramică, suntem un grup foarte creativ. Nu prea stau acasă.
- Cu obținerea cetățeniei cum a fost?
- Din 2022 am cetățenie. Procedura a fost ușoară pentru mine, am luat-o pe merite sportive. Mi-am luat cetățenia și pentru a ajuta România să ridice nivelul la polo. Nu a fost greu. Mi s-a părut normal să învăț limba, mi se pare un semn de respect. Eu oricum nu suport să cer ajutor, așa sunt eu. M-am apucat de meditații la limba română în noiembrie (n.r. 2020). Făceam ore în fiecare zi și așa am făcut timp de 10 luni. M-am uitat foarte mult la filme, la seriale, la desene animate. Scriam pe un caiet ce nu înțeleg și-i spuneam apoi profesoarei mele: «N-am înțeles cuvântul ăsta». Gramatica voastră nu e ușoară, mai fac unele greșeli, mai ales când am în cap multe lucruri de spus, atunci mă mai încurc.
- La început, cum ți s-au părut oamenii în România? Mai ales când bariera lingvistică încă era o problemă.
- Cu siguranță că, în momentul în care am început să vorbesc limba română, mi s-a schimbat tot. Altfel te înțelegi cu un om cu care vorbești aceeași limbă. Oricum, eu m-am întâlnit de la bun început cu oamenii de la polo, care au fost primitori. Am avut noroc. Lumea îmi spune că și eu mă port într-un fel bun, iar lumea mă privește bine. Poate dacă aveam o atitudine urâtă, normal că oamenii nu mă mai primeau la fel de bine. Dar eu nu văd foarte multe diferențe față de italieni, îi văd pe români tot ca pe niște oameni calzi, cărora le place să stea împreună la o cafea, la o masă.
- Părți mai puțin pozitive? Poate traficul, așa cum lumea are tendința să spună?
- Eu nu conduc, nu sunt o iubitoare de condus. Merg cu trotineta, care e viața mea, efectiv. Toată lumea mă întreabă: «Mati, unde e trotineta?». În Italia, conduc mai mult Vespa, am permis de Vespa de la 14 ani. Aș fi condus, nu asta e problema, doar că am puțin timp, iar cu trotineta fac 10 minute. Ce nu-mi place la București, în general, de fapt, e frigul. Mai ales că sunt crescută la mare, niciodată nu erau mai puțin de 8 grade acolo. Nu-mi mai place că sunt lucrări tot timpul aici și nu am apă caldă (râde). Anul ăsta a fost nasol, ajungeam acasă cu trotineta prin frig și vedeam anunțul pe ușa blocui legat de apă caldă. Știu că sunt probleme peste tot, mi-au mai zis niște colege. La mine se lucrează de un an, fiindcă se face metroul spre aeroport.
- Bănuiesc că la capitolul mâncare nu ți-a fost greu să te adaptezi.
- (se gândește) Eu sunt foarte ciudată la mâncare, am ritmul meu, am chestiile mele pe care le mănânc. Plus că vin dintr-un oraș, o țară unde se mănâncă foarte bine. Când călătoresc, încerc orice tip de mâncare. La voi, e un pic mai grețos totul, cu foarte mult ulei, cu sosuri. Dar îmi place! Eu mănânc orice, mănânc sarmale, mănânc mămăligă, ciorba de burtă e preferata mea. Dar nu sunt obișnuită cu mâncarea grasă, cu toate că e bună. Tot mai mult sunt spre Italia... Oricum, vine mama mea aici o dată la două luni și-mi umple congelatorul cu chestii.
Cum percepe o poloistă din Italia condițiile existente în sportul românesc: „Eu nu văd problema asta”
- Ce faci mai exact la Consulatul Italiei?
- Sunt de trei ani acolo, lucrez pe partea de front office, cu oameni, răspund la email, la telefon, mai ajut la ghișeu când trebuie. Îmi place, am mare noroc cu oamenii, am colegi cu care mă înțeleg extraordinar. Dacă nu erau ei, n-aș fi putut să fac și polo, și muncă. E un job frumos, am cunoscut foarte multe persoane, am și învățat foarte mult, fiindcă nu mai lucrasem niciodată la o instituție. Mă duc cu zâmbetul pe buze acolo.
- Ai un sportiv din România care îți place?
- Îmi place foarte mult de David Popovici. De obicei, mă uit mai mult la sporturile acvatice. Îmi place foarte mult și Constantin Popovici, cel de la sărituri. Nu prea urmăresc alte sporturi. Îmi place polo-ul, îmi place înotul, îmi plac săriturile în apă, înotul în ape libere. Sigur, în trecut, când se vorbea de gimnastică, știam de Nadia Comăneci. În Italia au jucat câțiva poloiști români, știam și de ei.
- Infrastructura sportivă din România cum ți se pare?
- Mai văd interviuri de-ale lui David Popovici, știu că a mai zis și el asta, dar eu nu văd problema asta. Nici în Italia nu este situația roz, și acolo sunt probleme, doar că sunt mai mulți sponsori care bagă bani. Dacă mă uit în România, la Rapid e un bazin foarte frumos, la Dinamo e un bazin foarte frumos, la fel și la Steaua. Am fost la Târgu Mureș, la Focșani, la Oradea, eu nu văd problema asta, personal. Sigur, nu știu exact cum e pe partea de înot. Dar mie îmi plac bazinele, mi se par foarte frumoase. Sigur, el fiind cu înotul, știe mai multe. În general, e o problemă cu sportul peste tot, poate trebuie promovat mai mult.
- Cum ai radiografia sportul din Italia în acest moment? Pe de-o parte, Italia a ratat iarăși calificarea la un Campionat Mondial. Pe de altă parte, aveți anumiți sportivi care performează, mă refer la Jannik Sinner, la Kimi Antonelli.
- O să spun o chestie urâtă, poate. Eu nu sunt fan fotbal. Iubesc echipa mea, Genoa, care are și un investitor român...
- Chiar, ce părere ai despre Dan Șucu, cum l-ai cataloga?
- Mie îmi place! Când am fost acasă, am fost invitată de ei la meci. Din păcate, nu l-am prins pe el la stadion. Aș vrea să-l prind, mai ales că tatăl meu, fan Genoa, face mișto de mine: «Tu ești acolo și nu te-ai întâlnit cu el?». A fost la un moment dat la Ambasadă, dar nu eram eu acolo. Revenind...
- Te rog.
- Nu că nu-mi place fotbalul, iubesc toate sporturile, sunt bune, ajută la moral. Dar nu sunt fan pentru că peste tot există doar fotbal! OK, Italia nu s-a calificat la fotbal, dar la Milano Cortina a făcut cea mai mare performanță! Am fost super acolo! Este Sinner, este Berrettini, avem înot, cu Gregorio Paltrinieri, a fost Pellegrini (n.r. înotătoarea Federica Pellegrini, poreclită «La Divina»), mai e Simona Quadarella, Thomas Ceccon. Mai avem și echipa de volei, fetele care au câștigat la Jocurile Olimpice, la Paris, și băieții sunt foarte buni. Asta mă cam deranjează. Mă supăr din când în când, fiindcă nu există doar fotbal. Cu siguranță că fac efort fotbaliștii, este un sport la care toată lumea se uită, este mai sponsorizat, dar există și restul, pe lângă, poate mai sunt niște sporturi minore pe care lumea nu le știe. Dar sportul în Italia cred că e OK, cred că am demonstrat asta și la Paris, și la ultimele Jocuri de Iarnă.
- Te mai „enervez” cu o întrebare despre fotbal. Ce impresie ți-a lăsat Cristi Chivu?
- Îl apreciez extraordinar de mult, mi se pare foarte serios. Am văzut interviurile lui atât în română, cât și în italiană. Mi-a plăcut că, la un moment dat, un jurnalist de acolo l-a întrebat dacă se simte italian, iar Chivu s-a uitat la el și i-a spus: «Sunt român și sunt foarte mândru de asta». Mi se pare foarte, foarte frumos. Îmi place că este foarte concentrat. În toate declarațiile pe care i le văd, rămâne, cum spun italienii, «con i piedi per terra» (n.r. cu picioarele pe pământ). Mi-a plăcut și când i-au băgat manele în vestiar și a început să danseze (n.r. piesa Made in Romania). Îl apreciez foarte mult, îmi plac antrenorii care sunt foarte serioși și foarte muncitori.
- Dincolo de deplasările pe care le-ai făcut cu echipa în țară, ce locuri ai vizitat în România și te-au impresionat?
- Nu prea am călătorit în România și îmi pare foarte rău, fiindcă mie îmi place să călătoresc. Dar sunt full (n.r. cu programul) și nu prea am timp liber, fiindcă antrenez și sâmbăta. Unde să mai merg dacă termin târziu antrenamentul? Iar când e Crăciunul sau Paștele, plec acasă să stau cu ai mei (n.r. în Italia). Iar când plec în vacanță, plec să nu mai aud de nimeni, să mă închid în bula mea. Am fost în Singapore și în Australia anul trecut, anul acesta am fost în State. În România, îmi place foarte mult Oradea, mă plimbam acolo cu fetele prin centru. Îmi place Brașovul. N-am ajuns, în schimb, la Sibiu, știu că e foarte frumos. Și am fost și la Lacul Sfânta Ana, unde sunt urși. Sper să pot vizita mai mult, dar mi-a plăcut ce am vizitat până acum.
- Hai să încheiem interviul cu o glumă. Ce le spui românilor care pun sos pe pizza?
- (râde). Din păcate, asta am început să fac și eu. Prima dată când am văzut, am avut un pic...(gesticulează) Eram cu fetele și le-am zis: «Nu cred că faceți ce ați făcut!». Dar, după un an, am început să fac și eu asta. Prietenii din Italia nu știau, poate află acum. Dar, de exemplu, nu fac asta când vine maică-mea aici. Am mai făcut-o și eu, mai pun puțin ketchup, asta e...Rămâne un secret!
{{text}}