Revelația Maroc și realitatea lui Ancelotti

Pentru o țară ca Brazilia, unde valorile religioase sunt foarte bine înrădăcinate, fotbalul e mai mult decât o religie. Nu mai e demult un hobby, cu atât mai puțin un divertisment, e mai degrabă o preocupare, de ce nu chiar o ocupație. Preocuparea cred că este cea care domnește azi pe tot întinsul Braziliei, în sens de grijă de această dată, poate chiar de stres, căci debutul „selecao” la acest Mondial n-a adus acea stare de spirit de care se tot vorbește.

De 5 ori campioană mondială, Brazilia așteaptă din 2002 cea de-a șasea steluță. N-ar fi neapărat o problemă asta, în fond Italia, de patru ori campioană mondială așteaptă din 2014 să prindă nu o steluță, ci o calificare. Însă brazilienii nu-s italieni și nu prea cunosc noțiunea de jumătate de măsură atunci când vine vorba de fotbal.

Ori e albă, ori e neagră. Iar remiza asta cu Maroc se duce mai degrabă spre negru, căci alb n-are cum să fie, iar gri-ul, pe care poate că-l vedem noi europenii, nu există în dicționarul lor.

Așa că s-a pornit furtuna pe la Rio, Sao Paolo și tot așa, pe motiv de fotbal mediocru și destul de departe de promisiunile făcute de Carlo Ancelotti, care abia acum începe să descopere că trecerea de la ”Don Carlo” la ”Senhor” Carlo nu e chiar atât de facilă.

Brazilia a fost prima dintre așa zisele favorite care a pornit la drum. Așteptăm Spania, Argentina, Franța, Anglia, Portugalia, chiar și Germania. Dacă e să fim malițioși, am pune și America pe lista asta, că tot e ziua lui Trump azi, iar FIFA i-a tot făcut concesii în ultimele luni, așa că de ce nu i-ar mai face una.

Să rămânem totuși cu picioarele pe pământ și să observăm că asta ar trebui să facă și brazilienii. Care azi sunt ușor exaltați în supărarea lor și aproape indignați, dar ar cam trebui să observe că idolii lor sunt cam departe de ceea ce pot oferi grupările menționate mai sus. Inclusiv SUA, căci, sincer, la cum au jucat americanii cu Paraguay nu i-aș vedea victime sigure împotriva brazilienilor.

Brazilia de azi e la mare distanță de ceea ce oferea această națiune, fotbalistic vorbind, în 2002, ultimul lor turneu final cu adevărat magnific. ”Canarinha” are în rândurile sale destule nume grele, începând cu Vinicius și Raphinha și terminând cu Marquinhos și Gabriel, dar dacă aruncăm o privire spre ceea ce era în 2002 ne oprim repede din comparații, din motive de Ronaldinho, Ronaldo, Rivaldo, Roberto Carlos ori Cafu, eventual și Kaka, foarte tânăr pe-atunci.

Într-un fel, într-un foarte mic fel, brazilienii trăiesc azi ceea ce trăim și noi atunci când ne amintim de ”generația de aur” și-i vedem pe cei din prezent.

Remiza asta de la New York ar trebui mai degrabă să-i supere pe marocani. Care nu mai sunt demult o revelație, au devenit o realitate. Acum 20 de ani suna straniu, de-a dreptul nebunesc, dar azi, atunci când vorbim de Brazilia și Maroc vorbim de o semifinalistă la ultimul Mondial, doar că ea nu e Brazilia, ci Maroc. Care mai e și aproape campioană a Africii, iar la acest turneu final afișează o limpede dorință de a face pasul în categoria forțelor fotbalului de azi.

Deși Brazilia a avut o repriză a doua mai consistentă, deși poate că Maroc trebuia să joace în inferioritate numerică dacă slovenul Vincic îi dădea cuvenitul ”roșu” lui Hakimi după ce i-a făcut lui Vinicius, senzația e că tot marocanii sunt un pic mai supărați de rezultatul final, căci au lăsat mereu impresia că pot învinge. A existat însă un soi de teamă față de adversar, explicabilă într-un fel, dar nu palpabilă la ceea ce am văzut pe teren.

Calmul Ancelotti și furtuna brazilană

Începutul unui astfel de turneu de anduranță nu e întotdeauna cel dorit. Cu siguranță că nu e cel dorit de Ancelotti, iar acum ajungem la tehnicianul italian, cel mai bine plătit selecționer al momentului, omul chemat să readucă strălucirea pe tricoul galben (sau albastru, după caz) al Braziliei, ce se cam estompase în ultimii ani, de mult ce stătuse prin dulap, fără să iasă la lumină.

Ca antrenor de club, Ancelotti e un model și pesemne că asta a fost motivul pentru care a fost ales. E primul selecționer străin din istoria Braziliei și n-a fost pus pentru prestații precum cea cu Maroc, ci pentru obiective mult mai îndrăznețe.

Brazilienii poate că știau că niciodată un antrenor străin de țara lui n-a cucerit titlul mondial, dar s-or fi gândit că astfel de superstiții nu mai funcționează în apoca tik-tok-ului.

Iar Don Carlo demonstrase de-a lungul anilor că știința de a gestiona un vestiar plin de vedete și implicit valori e la fel de importantă că invențiile de ordin tactic cu care ne-a cucerit pe toți Luis Enrique.

Doar că aducerea celui mai calm antrenor de la vârful fotbalului mondial n-a putut să liniștească furtunile ce lovesc periodic plajele braziliene. Iar convocarea lui Neymar e un exemplu de furtună. Și totuși, de ceea ce are nevoie azi Brazilia, iar meciul cu Maroc a dovedit-o, este acea creativitate specifică, prin care să fie puse-n valoare armele principale, Vinicius și Raphinha. Iar aici, culmea, Neymar se regăsește, chiar așa nepregătit cum e, cu fălci ce amintesc mai degrabă de un retras nu de un tip în activitate, dar și cu excesele sale.

Brazilia traversează o criză de identitate pe care golul lui Vinicius din tipica sa acțiune n-o poate masca. Ancelotti a convocat 9 atacanți pentru acest turneu final, inclusiv pe ”Ney”, ce a adunat doi ani și jumătate de când n-a mai îmbrăcat tricoul ”naționalei”. Pare mai degrabă vorba de un instinct de conservare al italianului, care știe foarte bine ce vor oamenii să vadă.

Întrebarea este: poate Neymar să-i ofere lui Ancelotti acele rezolvări de care doar el e capabil? Cu o precizare, extrem de importantă, eventual scrisă cu litere ceva mai mici, ca asteriscurile din reclame: știind că nu mai este omul numărul unu din lot?

Ancelotti a tot vorbit despre unitate și spirit de sacrificiu. Știe ce spune, rămâne de văzut dacă mai știe să se facă înțeles de un vestiar poate mai greu decât cel de la Real Madrid. Dilemele însă rămân, iar meciul cu Maroc ni le-a scos iar în evidență. Până acum, ne întrebam cum rezolvă Brazilia momentele când nu are mingea. Mai nou, ne întrebăm cum le rezolvă pe cele când o are.