„Mama, tata, voi știați că sunteți faimoși?” » Nadia Comăneci, amintiri și lecții adunate în cariera sa: „Trebuie să ai un țel”

Nadia Comăneci (64 de ani) a vorbit în fața a 600-700 de oameni despre viața și cariera ei, despre lecțiile pe care sportul i le-a dat, dar și despre cea mai importantă realizare a vieții sale.

Au trecut 50 de ani de la Jocurile Olimpice de la Montreal, acolo unde Nadia Comăneci uimea lumea sportului, obținând nota 10, grație unei prestații excelente la paralele. Ea a cucerit numeroase medalii și este cunoscută și apreciată în toată lumea, însă drumul ei nu a fost ușor.

Nadia Comăneci, despre limite: „Am realizat că de fiecare dată pot să fac mai mult”

Au existat momente în care fosta gimnastă a vrut să renunțe la sport și să trăiască o copilărie normală, să fie ca restul copiilor.

„Am stat vreo 2-3 zile acasă și m-am plictisit. Era prea plictisitor. Sportul îți dădea un țel, ceva pentru care să lupți, o identitate și o direcție. Este important să ai un plan când încerci ceva și să ai un țel. Orice faci în viață, trebuie să ai un țel. Când te urci în avion, știi exact unde te duci. Nu te urci doar să te urci. Deci trebuie să ai un plan”, a explicat Comăneci, la Sports Festival.

Sportul a ajutat-o să se maturizeze rapid și să înțeleagă anumite situații. De exemplu, legat de strictețea antrenorilor ei, „Zeița de la Montreal” a spus următoarele:

„Eram copii atunci și vorbind cu ei mai târziu am înțeles că gimnastica e un sport foarte complex. Te învârți și te înșurubezi în toate direcțiile și în momentul în care nu ai disciplina respectivă, să te culci la timp, să dormi orele care trebuie, să te alimentezi ca lumea, totul se dereglează. Poți foarte repede să strici o tehnică și să te accidentezi. Acesta era pericolul.”

Totuși, performanțele Nadiei nu se datorează doar antrenementelor pregătite de antrenori, ci și unei mentalități pe care ea a avut-o de la bun început. Ea a vrut mereu să-și identifice și să-și depășească limitele.

„Trebuie să le găsești. Îți găsești limitele la antrenamente. De exemplu, la un moment dat, noi făceam în fiecare zi pregătire fizică. Și de fiecare dată am încercat să-mi găsesc limita. Antrenorul îmi spunea «faci 20 de flotări» și eu făceam 21. Spunea «fă 23», eu făceam 24. Încercam să descopăr dacă ce-mi spune el este în limita mea. Și am realizat că de fiecare dată pot să fac mai mult”, a precizat Comăneci.

Cum trecea peste anxietate: „Comăneci, tu și cu bârna, tu și cu bârna”

Dedicarea multiplei campioane olimpice, mondiale și europene față de sport i-a adus și beneficii – niște lecții pe care greu le-ar fi învățat altcumva.

„Am învățat din sport că întotdeauna când cineva îți cere ceva, tu să dai puțin mai mult. Dacă cineva îți cere un autograf, tu dai două, da? Deci tot timpul să dai mai mult. Este extrem de important... Cred că sunt mai disciplinată acum, ca adult, decât eram ca și copil. Am citit acum două săptămâni, în State, că 80% din CEO-uri de companii mari au fost sportivi de performanță. Deci tot ce-au învățat acești domni au învățat când erau mici, prin sport, prin disciplină, prin reziliență”, a explicat Nadia.

„Învățăm cum să ne ridicăm când greșim, când să gestionăm momentele în care suntem triști, cum să trecem peste aceste momente. Și să înțelegem în același timp că nu fiecare zi este o zi frumoasă, că mai sunt zile dificile și cum să ne găsim acest loc și prietenii care să ne ajute să trecem peste momentele grele”, a adăugat ea.

În prezent, sănătatea mentală este un subiect tot mai des discutat în sport. Cum era pe vremuri, când concura Nadia?

„Cred că toată lumea trece prin anxietate numai că acum 40-50 de ani nu avea nume. Pe vremea noastră, nu puteai să spui: «Am așa o senzație pe care nu pot să o explic». Îți dădeai seama că ceilalți concurenți realizau că ceva e în neregulă cu tine și spuneau că ai o slăbiciune. Nimeni nu spunea nimic.”

Cum abordau antrenorii astfel de situații? „Aveam momente în care le spuneam antrenorilor că mintea mea nu corespunde cu ce vrea piciorul să facă, deci nu eram în același ton. Încercam să găsim un plan B sau un plan C. Antrenorii spuneau: «Dacă la olimpiadă te simți așa, ce faci, renunți? Trebuie să te gândești la ceva. Poate că faci ceva mai ușor, dar tot faci ceva».”

Așa că Nadia Comăneci a găsit propria ei modalitate de a lupta cu gândurile anxioase și cu fricile sale.

„Aveam anxietate, aveam atac de panică, aveam fluturași, aveam de toate. Numai că încercam să nu arăt. Nu puteam să-mi controlez picioarele de tremurat la bârnă. Cu toate că 90% știam cum să fac exercițiul. Mă duceam într-un colț și vorbeam cu mine: «Comăneci, tu și cu bârna, tu și cu bârna, nu vezi nici în dreapta, nici în stânga». Vorbeam cu mine în timpul bârnei și spuneam «Un, doi, acum stai, așteaptă, nu te grăbi»”, a dezvăluit ea.

„Deci toți trecem prin așa ceva. Trebuie să învățați și să găsiți această unealtă care să vă ajute să treceți peste această anxietate: că este dans, că este muzică, că este un colț undeva unde vă duceți voi și vă gândiți la lucrul care să vă facă plăcere”, a concluzionat Nadia.

Nadia Comăneci, despre a fi mamă: „Am descoperit toate lucrurile pe care credeam că nu le mai am”

În ultima parte a interviului cu Andreea Esca, campioana de la Montreal a fost întrebată care e cea mai mare realizare a sa dincolo de sport.

„Să fiu mamă, asta e cea mai frumoasă performanță”, a răspuns Comăneci, fără ezitare. „Deci am descoperit toate lucrurile pe care credeam că nu le mai am: răbdarea, copilul nu a venit cu un manual, aveam emoții, mi-era teamă că nu știam ce o să facem, cum o să facem. Este o experiență care nu se compară cu nicio medalie, cu nimic ce faci în viața ta. Înveți foarte multe prin dezvoltarea lui. El a crescut cu doi părinți care aveau 11 medalii olimpice”, a completat ea.

Dylan Paul Conner, fiul Nadiei Comăneci și al lui Bart Conner, s-a născut în 3 iunie 2006, la multă vreme după retragerea din sport a părinților săi.

„El era la grădiniță, avea 4 ani și a vorbit cu copiii, unii dintre ei se antrenau la noi la academie, și i-au spus «Eu mă antrenez la academia tatălui tău, dar tu știai că părinții tăi au făcut sport?». Dylan nu știa nimic. Vine acasă de la grădiniță și spune «Mama, tata, voi știați că sunteți faimoși?», a povestit Nadia.

„Când a intrat la școală, a trebuie să completeze ce loc de muncă au părinții. El a scris «nimic». El s-a născut când noi eram deja retrași. El n-a văzut cât am muncit noi, orele de antrenament, orele de muncă, când te duci dimineața și semnezi condica”, a încheiat ea.