De ce nu îl plac pe Messi

Și de ce îl respect: pentru că un extraterestru ca el a continuat să rămână cu picioarele pe pământ

Ani de zile, creierul meu a fost o uzină de fabricat pretexte, alimentată de un singur combustibil: albul de Madrid. Când ești orbit de o rivalitate, nu prea mai vezi fotbalul. Vezi doar tabere.

Psihologii au un nume pentru această orbire voluntară, o numesc „Teoria identității sociale”. Este acel instinct ancestral care ne împarte lumea în „Noi” și „Ei”.

În mintea mea, „albii” din Madrid erau superiori, iar Cristiano Ronaldo era zeul absolut.

Ei erau ceilalți, în frunte cu o anomalie venită din Rosario, un intrus care trebuia micșorat și demonizat pentru ca lumea mea să nu se prăbușească.

Cum îl vedeam mic pe Messi

Așa a apărut manualul meu secret de urât un geniu. Era o aplicație practică a prejudecății de confirmare, acel truc al minții care selectează doar ceea ce îi convine.

Când Messi doar pășea pe gazon, sinapsa mea de madridist striga mulțumită că e indolent, că se plimbă, că n-are vână de luptător.

Când inventa faze supranaturale, îmi spuneam că s-a născut prea norocos, că e doar un produs de laborator cu un talent divin, dar nemuncit, spre deosebire de robotul perfect sculptat în sala de forță de la Madrid.

Mă purtam ca un copil

Iar când realitatea devenea prea stridentă și argentinianul dădea peste cap legile fizicii, intram în zodia disonanței cognitive.

Pentru a scăpa de disconfortul psihic că rivalul e monumental, aplicam tactica exasperantă a copilului care își acoperă ochii: mă făceam că plouă. Schimbam canalul, minimalizam, tăceam.

Maradona vs Messi

Dar toate aceste minciuni s-au prăbușit la meciul Argentinei cu Austria. Televizorul ne minte adesea, oferindu-ne distanța confortabilă în care ne putem cultiva biasurile.

Când ești însă acolo, la câțiva metri de iarbă, se activează ipoteza contactului direct. Am văzut zeci de mii de oameni îmbrăcați în numărul 10, vibrând într-o formă de misticism.

Dacă pe Diego Maradona această adulație planetară l-a transformat într-un zeu tiranic și turbulent, pe Messi, valul acesta imens de dragoste pare să-l lase intact.

Aici s-a produs ruptura definitivă în mecanismul meu de autoapărare. Cum poți să fii cel mai mare din istoria acestui sport și să rămâi, în același timp, atât de uman?

Gestul către familie

De cum a intrat pe teren, primul lui gest nu a fost o încordare de mușchi pentru camere, nu a fost privirea gladiatorului care își cere tributul de aplauze.

Ronaldo vs Messi

Privindu-l de aproape, am înțeles perfect vorbele lui Raul Rusescu. Este o raritate absolută în fotbalul modern ca o întreagă echipă să joace pentru un singur om cu atâta plăcere devotată.

Și Portugalia joacă pentru un singur jucător. Dar acolo, când mingea pleacă spre Cristiano, simți pe teren o obligație amestecată cu o teroare surdă de a nu greși pasa, de a nu-i strica momentul. Se joacă din frică.

La Argentina lui Messi, în schimb, se joacă din dragoste infinită. Colegii lui nu-i pasează pentru că scrie în fișa postului, ci pentru că îl iubesc.

Când îl iau toți în brațe după un gol, nu este îmbrățișarea formală din fotbalul de miliarde, ci îmbrățișarea unor băieți mai mari, niște pitbulli, așa cum spunea Rusescu, gata să-și dea viața pentru fratele lor mai firav, un bichon drăguț și genial.

Lecția din Lojă

Dar adevărata lovitură adusă prejudecăților mele nu a venit de pe gazon, ci de la câțiva metri de mine, din loja familiei sale.

Acolo am descoperit o simplitate care m-a lăsat fără replică, o căldură aproape ireală la acest nivel.

Antonela Roccuzzo nu a stat ascunsă în spatele unor ochelari de soare uriași și a unor gărzi de corp agresive. A zâmbit, a făcut poze cu oricine i-a cerut, a vorbit cu oamenii din jur de parcă s-ar fi cunoscut dintotdeauna.

Iar copiii lor, în loc să fie niște prinți răsfățați și plictisiți cărora planeta le datorează totul, s-au bucurat, s-au întristat și s-au foit pe scaune ca niște puști absolut normali.

Mă înclin

Mintea mea de madridist nu a mai avut argumente. Messi nu este uriaș pentru că a doborât toate recordurile statistice, ci pentru că a reușit cea mai grea performanță din istoria sportului mondial: să fie un extraterestru cu picioarele pe pământ.

Messi, tot nu te iubesc, dar mă înclin în fața ta.