Cum am trăit 21 de zile sub influenţa lui Nassim Nicholas Taleb.
Mondialul pentru mine şi Sergiu se termină pe pământ nord-american. Am parcurs mii de kilometri în această aventură ca niște jurnaliști hiper-tehnologizați, conectați la ecrane, trecând granițe și observând pe viu cel mai mare experiment social și tehnologic al ultimilor ani.
Nassim Nicholas Taleb a împărțit lumea în sisteme fragile și antifragile. Pe teren s-a jucat fotbal. În afara lui, am asistat la un meci mult mai profund: cel dintre controlul absolut și adaptabilitatea pură.
Deschiderea antifragilă
Totul a început în Mexic. Ziua meciului de deschidere: Mexic - Africa de Sud.
Zgomot, culoare, un haos urban complet, o mare de oameni dansează şi cântă împreună pe străzi.
După partidă, aplicația de Uber arăta ecranul roșu al blocajului total. Un sistem fragil ar fi capitulat.
Șoferul nostru însă nu s-a dat bătut. Avea ceea ce Taleb numește „skin in the game”: supraviețuirea lui economică depindea de acea cursă, nu se putea ascunde în spatele unui răspuns automat de la asistență.
Mai tare ca GPS-ul
Ne-a sunat şi ne-a zis să îl aşteptăm pentru că va găsi o soluţie să ajungă la noi, deşi poliţia blocase toate străzile.
Cum-necum a ajuns la noi. Pe bord, GPS-ul intrase în buclă, complet paralizat de realitatea din teren care nu coincidea cu harta digitală.
Șoferul s-a uitat scurt la ecran, a pufnit și a zis: „Spune numai tâmpenii”. A închis aplicația, a strâns volanul și a luat-o pe niște străduțe înguste, ignorând satelitul. Ne-a dus la destinație prin pur instinct.
Un țesut social
Dar mai e ceva ce am văzut în acel haos din Ciudad de México. Dincolo de fotbal, am văzut oameni.
Sute de cupluri care se sărutau pe stradă, grupuri care se îmbrățișau la fiecare colț, oameni care stăteau lipiți unii de alții.
Instinctul de a fi împreună, de a căuta atingerea și proximitatea fizică, e intact.
Pentru Taleb, acest țesut social cald este o barieră antifragilă. Când structurile statului sunt slabe sau impredictibile, comunitatea și conexiunea umană devin amortizorul de șocuri. Oamenii își extrag rezistența din ceilalți.
„Turistificarea” vieții
Treci granița spre Nord și intri în imperiul optimizării. În SUA, tehnologia nu este o unealtă, ci însăși realitatea.
La stadion, oamenii îşi comandau mâncarea pe telefon, nici nu se mai oboseau să meargă să-şi cumpere singuri.
După meciuri, ieșeam de pe stadion și urcam direct în mașini Waymo – vehicule complet autonome, fără șofer, care ne ghidau prin trafic ca niște capsule ale viitorului.
Taleb numește asta „turistificarea” vieții – încercarea de a elimina orice fricțiune, efort sau hazard din existența cotidiană.
Sistemul care te opreşte să mergi la toaletă
Totul a decurs tehnic perfect. Și totuși, în spatele acestei perfecțiuni, am descoperit o rigiditate și o deconectare dezarmante.
Pe un mare stadion american, ai nevoie la toaletă. O vezi clar, e la exact cinci metri în fața ta, dincolo de un cordon de plastic. E complet goală.
Încerci să treci, dar agenții de securitate te opresc. Sistemul digital spune că acel cod QR de pe acreditare este alocat culoarului celălalt, aflat la 300 de metri distanță, prin spatele arenei.
Fragilistul din SUA
Discuția este inutilă. Logica elementară nu are nicio valoare în fața ecranului. Oamenii din fața ta au fost deposedați de inițiativă; ei nu mai sunt agenți cognitivi, ci extensii ale unui software.
Ei sunt definiția pe care Taleb o dă „fragilistului”: omul care crede că dacă o situație nu e prevăzută în manual, ea nu există.
Dans cu roboţi
Aceeași răceală robotizată se simte și pe străzi. În marile orașe americane prin care am trecut, nu am văzut oameni îmbrățișându-se.
Nu am văzut cupluri care să caute proximitatea cu acea naturalețe latină. Nici măcar să danseze. În schimb, am văzut o doamnă cum încerca să danseze cu un robot!
Oamenii par atomizați, fiecare închis în bula lui digitală, protejat de ecrane și căști wireless, dar complet deconectat de cel de lângă el.
Pandemie de singurătate
Nu este o simplă impresie, ci o realitate.
SUA traversează o adevărată „pandemie de singurătate”. Conform rapoartelor oficiale publicate de instituția US Surgeon General, aproape 50% dintre adulții americani se confruntă zilnic cu singurătatea și izolarea socială.
O statistică care arată prețul nevăzut al confortului extrem.
„Pentru noi, abundența este mai greu de gestionat decât lipsa”
Nassim Nicholas Taleb, profesor și eseist
Orice şoc emoţional te poate doborî
În termenii lui Taleb, individul complet izolat este cel mai fragil element dintr-un ecosistem.
Când ești singur într-o lume perfect automatizată, orice șoc emoțional sau social te poate dărâma, pentru că nu mai ai o plasă de siguranță umană care să absoarbă impactul.
Radiografia de la capătul drumului
Rămân cu o dilemă după aceste 21 de zile legată de cele două lumi.
Pe de o parte, o cultură a fricțiunii zilnice, unde imprevizibilitatea generează imunitate colectivă, iar oamenii își găsesc refugiul și puterea în îmbrățișări și comunitate. Cu prețul unui stres structural permanent.
Pe de altă parte, o cultură a confortului total și a predictibilității, unde mașinile autonome și roboții elimină orice efort fizic, dar unde regulamentele rigide și izolarea socială lasă jumătate din populație singură în fața ecranelor. Cu prețul unei vulnerabilități emoționale extreme.
Fiecare dintre aceste două lumi îți dă ceva și îți cere altceva în schimb.
Nu există un răspuns simplu despre care cale este mai bună. Există doar prețul pe care fiecare societate – și fiecare dintre noi, în fața propriului ecran – decide, în fiecare zi, să îl plătească.
{{text}}