Cei 7 metri ai lui Ancelotti » Cum a cedat mecanismul aproape perfect al unei Japonii construite fără Tsubasa

Generații întregi au crescut cu impresia că fotbalul japonez va produce într-o zi un Tsubasa Oozora, un geniu capabil să schimbe singur istoria unui meci. Nici în duelul cu Brazilia, Japonia nu l-a avut, așa că a fost nevoită să-i împingă pe sud-americani, timp de aproape o sută de minute, într-un meci străin de reflexele lor, în care mingea a stat mai mult la mingicari, dar spațiile, ritmul, culoarele și, mai ales, neliniștea au fost administrate de formația lui Hajime Moriyasu.

Naționala din Asia nu mai are nevoie să fie prezentată prin clișeul vechi al disciplinei fără talent, pentru că acum disciplina ei este dublată de fotbaliști crescuți în Europa, de un curaj tehnic evident și de o capacitate de a transforma trei-patru pase într-o amenințare pe care adversarii, cu toată posesia lor, au înțeles-o abia după ce Kaishu Sano a sprintat prin mijlocul terenului, l-a lăsat în urmă pe Casemiro și i-a trimis pe samurai în avantaj.

• Kaishu Sano, mijlocașul lui Mainz, a deschis scorul în minutul 29. În partea secundă, Casemiro a restabilit egalitatea (56'), iar reușita lui Martinelli, din prelungiri (90+5'), a dus-o pe Brazilia în optimile turneului final.

• „Totu-i tactica” este un proiect GSP care își propune să analizeze modul în care antrenorii aleg să abordeze tactic partidele-cheie. Pentru a determina cele mai importante date, ne folosim de platforma Wyscout, care oferă parametri și informații relevante colectate de 250 de experți din toată lumea.

Există, desigur, tentația de a spune că Brazilia a câștigat pentru că Ancelotti a schimbat bine, pentru că Endrick a intrat la pauză, pentru că Gabriel Magalhaes a centrat excelent la golul lui Casemiro sau pentru că Martinelli a apărut în careu în minutul 90+5. În fapt, povestea partidei este despre felul în care naționala asiatică a fost eliminată exact în singurul moment în care a ieșit din crezul care o ținuse aproape perfect în viață, abandonând, pentru câteva secunde, simplitatea, prudența și claritatea care îi dăduseră dreptul să viseze la eliminarea celei mai titrate naționale din istoria Cupei Mondiale.

Brazilia posesiei neproductive

Brazilia (4-3-3) a avut mingea, dar asta nu înseamnă că a avut și meciul, pentru că posesia de 67%, cele 693 de pase și acuratețea generală de 89% conturează mai degrabă povestea unei echipe obligate să caute lateral soluții pe care Japonia, în 3-4-2-1, nu i le-a permis central, decât imaginea unei favorite care își impunea firesc autoritatea în fața unui adversar cel puțin în teorie inferior, iar diferența dintre controlul mingii și cel al jocului a fost, în prima repriză, exact spațiul în care Kamada & co. și-au construit speranța.

Diferența dintre cele două filosofii de joc se vede chiar în durata posesiilor. Japonia și-a încheiat atacurile după numai 15 secunde, în medie, aproape la jumătate față de cele 26 ale Braziliei, pentru că nu a urmărit să controleze mingea, ci să transforme fiecare recuperare într-o tranziție rapidă. În schimb, Selecao a mutat balonul în lateral de 338 de ori, cu o acuratețe excelentă, 315 pase precise, însă această circulație a avut mai degrabă rolul de a deplasa blocul compact al Japoniei decât să producă superiorități între linii.

În acest context, niponii nu au fost o echipă mică ascunsă în propriul careu, ci una care a înțeles foarte bine că împotriva Braziliei nu trebuie să controlezi mingea pentru a controla anxietatea adversarului. Organizați într-un 5-4-1 extrem de compact, cu aripile coborâte permanent lângă cei trei fundași centrali și cu o linie de patru mijlocași foarte apropiată în fața lor, asiaticii au construit un bloc defensiv aproape imposibil de destabilizat, în timp ce Daizen Maeda și Junya Ito, aflați în spatele lui Ayase Ueda, au compensat lipsa de creativitate printr-un pressing permanent și foarte agresiv.

În aceste condiții, a fost suficient să închidă prima pasă verticală, să protejeze spațiul dintre fundași și mijlocași, să accepte că stoperii brazilieni pot pasa fără presiune în zone sterile și să fie pregătiți ca, în momentul recuperării, să atace imediat spațiul pe care o echipă construită pentru control l-a lăsat inevitabil în spatele ei.

Golul lui Sano nu a venit împotriva cursului jocului, dacă prin cursul jocului înțelegem mai mult decât controlul, ci a venit ca expresia exactă a planului japonez, după o pasă pierdută de Danilo, o ieșire rapidă prin zona centrală și o finalizare care a arătat vulnerabilitatea unei reprezentative cu mulți jucători urcați și cu prea puțină protecție defensivă în momentul în care construcția ei a fost întreruptă.

88de posesii a avut Brazilia, față de 75 ale Japoniei, însă doar 23 au ajuns în careul advers, adică 26%;

43de pase în careu a înregistrat Brazilia, dar doar 17 au fost precise, în timp ce Japonia, cu doar 8 pase în careu și 3 precise, a trăit din faze scurte.

Dublajul larg i-a furat terenul lui Vinicius

Felul în care Japonia s-a apărat în fața lui Vinicius Junior a fost unul dintre cele mai interesante detalii tactice ale meciului, nu pentru că brazilianul a fost scos complet din joc, lucru imposibil când vorbești despre un fotbalist de asemenea nivel, ci pentru că Moriyasu a refuzat să-l apere printr-un dublaj agresiv, clasic, cu doi oameni care îl atacă simultan, oferindu-i posibilitatea de a-i elimina pe amândoi printr-o singură accelerație.

Fundașul dreapta Tomiyasu și extrema Doan nu s-au repezit simultan asupra lui, ci au păstrat o distanță atentă, aproape rece, în așa fel încât primul să-i întârzie acțiunea, iar al doilea să nu fie atras în duelul pe care Vinicius îl caută instinctiv, acel duel în care contactul apropiat, primul pas și schimbarea de direcție îi oferă avantajul decisiv, iar rezultatul a fost că brazilianul a fost împins de multe ori să coboare, să primească mai departe de poartă și să pornească acțiuni din teritorii care nu i-au oferit imediat posibilitatea de a ataca ultima linie.

Asta nu înseamnă că Japonia l-a anulat, pentru că repriza a doua a adus acțiunea în care Vinicius a trecut printre adversari și l-a obligat pe Zion Suzuki la una dintre intervențiile meciului, însă până atunci Brazilia nu reușise să-i ofere starului său contextul ideal, iar problema lui Suzuki în careul mic, unde a fost ezitant și incoerent la mai multe mingi trimise în aglomerație, a devenit vizibilă abia după ce Brazilia a început să atace mai direct.

Astfel, Brazilia a bifat 32 de centrări, dintre care 11 precise, și 16 finalizări în adâncime, în timp ce Japonia nu a avut niciuna, aspect ce a arătat un curs nefiresc al jocului, în care talentul brazilian nu a avut culoare, la fel și traseele prin care acel talent putea ajunge în zone decisive.

De fapt, samuraii albaștri au făcut cu Vinicius ceea ce făcuse cu Brazilia în ansamblu: nu au încercat să-l sufoce, ci să-i ia terenul, să-l pună să înceapă mai departe de poartă, să-i transforme fiecare atingere într-o acțiune care avea nevoie de încă două sau trei artificii înainte să devină periculoasă, iar într-un meci eliminatoriu, în care fiecare secundă de întârziere mută linia, această întârziere este uneori mai importantă decât un tackling.

15dueluri aeriene din 28 a câștigat Japnia, adică 54%, în timp ce Brazilia 14 din 28 (50%)

Ancelotti și cei 7 metri

Meritul lui Carlo Ancelotti nu a fost doar că a introdus un atacant în locul unui mijlocaș, ci că a acceptat, la pauză, că Brazilia nu mai trebuia să caute aceeași soluție pe alte trasee, ci trebuia să schimbe complet abordarea.

Intrarea lui Endrick, mutarea Braziliei într-o structură mai apropiată de 4-2-4 și poziționarea mai largă a lui Vinicius și Rayan nu au produs doar mai mulți atacanți în teren, ci au schimbat geometria jocului, pentru că adversara nu a mai putut proteja doar centrul, nu a mai putut ieși cu aceeași siguranță spre purtător, nu a mai putut menține la fel de sus distanța dintre propria poartă și prima linie de presiune, iar Brazilia, fără să devină neapărat mai spectaculoasă, a devenit mai directă și mai greu de ținut departe de careu.

Raportul confirmă această mutație printr-un detaliu esențial: linia medie a Braziliei a urcat de la 56,2 metri în prima repriză la 59 de metri în a doua, în timp ce albaștrii au coborât de la 45,8 metri la 39,1, ceea ce înseamnă că diferența dintre cele două blocuri s-a mărit exact în perioada în care Brazilia a început să transforme circulația mingii în presiune, iar oponenta sa a început să piardă teren, deși organizarea încă rezista.

16acțiuni în adâncime a avut Brazilia, ceea ce denotă un joc mult mai vertical după revenirea de la cabine

Aici este, probabil, cheia reprizei secunde: Japonia nu s-a prăbușit, ci a fost împinsă câțiva metri mai jos, iar la nivelul acesta câțiva metri înseamnă suficient pentru ca o centrare care înainte era respinsă în afara zonei de pericol să ajungă la bara a doua, pentru ca un mijlocaș precum Casemiro să poată ataca spațiul dintre fundașii centrali și fundașii laterali, pentru ca Vinicius să primească în alergare și nu în sprijin, pentru ca Martinelli, introdus ulterior, să apară într-o zonă mai interioară decât cea în care joacă de obicei la Arsenal.

Egalarea Braziliei, venită prin Casemiro, nu a fost doar un gol al experienței sau al jocului aerian, ci expresia unei schimbări de metodă, fiindcă galben-verzii au renunțat să mai caute cu insistență combinația fină în centrul unui bloc prea compact și au început să atace careul cu mai mulți oameni, cu mai multă verticalitate și cu o răbdare diferită.

În această repriză, Brazilia a devenit mai puțin braziliană în sensul romantic al termenului și mai eficientă în sens ancelottian, pentru că a simplificat jocul fără să-l grăbească haotic, a acceptat că superioritatea tehnică nu era suficientă dacă era exprimată doar prin pase laterale și a mutat duelul dintr-un spațiu în care Japonia se simțea confortabil, zona dintre linii, într-unul în care orice respingere, orice duel aerian și orice minge a doua putea deveni o fisură fatală.

Japonia și abaterea de la propria disciplină

Tocmai de aceea, finalul este atât de dur pentru Japonia, pentru că eliminarea nu a venit după o dominare totală, nu a venit după o eroare structurală repetată timp de o repriză întreagă și nici după o diferență de valoare imposibil de ascuns, ci după o abatere scurtă de la propria idee, într-un moment în care echipa lui Moriyasu avea nevoie să facă exact ceea ce făcuse aproape tot meciul: să simplifice și să refuze riscul.

La golul de 2-1, Japonia nu mai este Japonia în sensul profund al meciului, pentru că nu mai joacă faza ca o echipă care încearcă să iasă din presiune printr-o soluție individuală, iar acea ezitare, acea tentativă de a păstra mingea sau de a depăși adversarul într-o zonă în care totul cerea simplitate, îi oferă Braziliei exact ceea ce nu reușise să creeze curat de suficient de multe ori: o minge recuperată aproape de careu, o apărare prinsă între ieșire și repliere, o pasă rapidă spre Bruno Guimaraes și Martinelli liber între apărătorii care nu mai aveau timp să-și refacă distanțele.

Asta nu anulează meritele Braziliei, fiindcă o echipă mare trebuie să rămână constantă până la apariția erorii, iar sud-americanii au rămas, cu calmul lui Ancelotti, cu energia lui Endrick, cu alergările lui Vinicius, cu inteligența lui Bruno Guimaraes și cu apariția decisivă a lui Martinelli. Se poate spune, așadar, că Japonia nu a fost eliminată pentru că a fost depășită tactic de la primul fluier și până la final, ci pentru că, după ce a construit aproape impecabil un meci de rezistență și tranziție, a cedat în momentul în care nu a mai respectat regula de bază a propriei supraviețuiri.

Poate că acesta este pasul care încă îi lipsește Japoniei pentru a trece de zidul fazelor eliminatorii, nu talentul, nu organizarea, nu curajul de a presa ori capacitatea de a fi în avantaj împotriva unei favorite, ci instinctul rece de a rămâne fidelă propriilor principii chiar și atunci când corpul obosește, stadionul apasă, minutele se dilată, iar tentația de a rezolva individual o fază devine mai puternică decât automatismul colectiv.

În 2006, Brazilia putea să bată Japonia cu 4-1 și să lase impresia că cele două echipe joacă sporturi diferite, însă douăzeci de ani mai târziu, la Houston, diferența dintre ele a încăput într-o centrare atacată de Casemiro, într-o cursă nebună a lui Vinicius, într-o intervenție a lui Suzuki și, mai ales, într-o singură secundă în care Japonia nu a mai fost ea. Dacă Japonia ar fi rezistat până la capăt, probabil am fi vorbit despre startul unui nou capitol în evoluția fotbalului mondial, însă pentru o schimbare de paradigmă este încă prea devreme.

Nu ne-am pierdut răbdarea, am avut multe resurse pe teren și pe bancă. Japonia nu este un adversar ușor, este o echipă foarte organizată și intensă. L-am păstrat pe Neymar pentru prelungiri. Ar fi intrat în minutul 105 dacă nu marcam al doilea gol. Nu am vrut să schimb structura, pentru că echipa juca bine.

- Carlo Ancelotti, selecționerul Braziliei

Cifrele partidei Brazilia - Japonia

Distanța dintre noi se micșorează. Brazilia este o echipă de top, iar noi ne apropiem fără îndoială de acest nivel. Totuși, faptul că am fost împinși până la urmă arată că încă există o diferență, iar de aici trebuie să continuăm să construim. Este extrem de regretabil că trebuie să încheiem turneul aici. Jucătorii au dat totul până la final, iar staff-ul a făcut tot ce a putut pentru echipă. Este foarte dureros acum, dar vreau să accept acest rezultat.

- Hajime Moriyasu, selecționerul Japoniei