Nu-l amestecați pe Messi cu urâtul! Spania face catenaccio de modă nouă, iar Anglia a ajuns la vorba cu boul și căpăstrul a lui Adrian Porumboiu » 6 concluzii după optimi

S-au dus și optimile de finală! Cu ce-am rămas? Mondialul a intrat în etapa în care începe să cearnă de foarte sus, iar fiecare greșeală, devine tot mai clar, înseamnă biletul de întoarcere acasă. Reporterul George Nistor a tras 6 concluzii neconvenționale care conturează adevărata față a turneului.

1. Spania minoră, catenaccio de modă nouă

A ajuns la 609 minute fără gol primit la Mondiale. Extraordinar!

O apărare de studiat chiar și la Coverciano. Spania nu mai e, cel puțin în acest moment, echipa aceea care te îmbată cu pase până uiți de ce ai intrat pe teren, ci o variantă mai mică, mai pragmatică, aproape italiană în felul în care își protejează propria fragilitate.

Catenaccio de modă nouă, cu posesie, cu Rodri pe post de paznic-șef al muzeului și cu recuperare imediată după pierderea mingii, pentru că naționala lui De la Fuente nu mai crede în ideea de minge egal armă de seducție.

Desigur, cârcotașii ar putea spune că ibericii au livrat un singur moment de sclipire, pasa de gol. Așa a și fost, cu Portugalia n-au strălucit, ba chiar, în multe dintre momente, mi-au părut a fi rudele îndepărtate ale campionilor europeni din 2024, blocate în căutarea obsesivă a lui Lamine Yamal și salvate, până la urmă, de simplitate.

Spania minoră, Spania care încă nu și-a găsit magia în atac, nu dă aproape nimic înapoi. Dacă-și va descoperi și profunzimea, acolo, în avanposturi, atunci parfumul de pase bune poate fi și cel de ultim act.

2. Scrisoarea de intenție a Angliei

Mexic - Anglia, meci jucat chiar pe pământ aztec, a fost probabil cel mai de luptă duel de până acum. O partidă în care britanicii au avut de tras ca la plug, în inferioritate numerică, cu tribunele înclinate spre ei și cu toate problemele lor de repliere și plasament mai mult decât evidente.

Recunosc, în grupe n-am crezut-o capabilă pe Anglia să ajungă până în sferturi. Mi se părea prea dezechilibrată, prea vulnerabilă la pierderea mingii, însă atacul a produs enorm de data aceasta și iată că acum văd altfel proiecția traseului ei. Fără a mă judeca bineînțeles, pentru că numai boul nu-și schimbă părerea, că are căpăstru, cum ar fi zis Adrian Porumboiu, agricultor priceput, zootehnist chiar, ca să rămânem în zona arabilă.

Iar dacă Mondialul are obiceiul frumos de a împărți bucurii cu întârziere, acum i-a venit rândul lui Bellingham să-și savureze momentul. A intrat în noroi și a ieșit de acolo cu zâmbet de copil.

3. Persanul domn Pochettino a dezamăgit

Chiar crunt, aș zice. Donald Trump a cerut ridicarea suspendării lui Folarin Balogun, iar forul s-a făcut preș. Mai preș decât FIFA s-a făcut însă Mauricio Pochettino. Unul persan, moale, deși kitschos și numai bun de călcat. A înghițit decizia, s-a bătut pe burtă și a avut grijă să nu deranjeze.

Ciudată transformare pentru un antrenor care nu cu foarte mult timp în urmă ajungea într-o finală de Liga Campionilor, cu Tottenham, și devenise un personaj respectabil la scară largă.

În meciul cu Belgia, avea chiar șansa unei mici reparații morale pentru respectul fotbalului, atât cât a mai rămas din el. Putea să nu-l introducă pe Balogun, un jucător asupra căruia apăsa deja o presiune uriașă. Departe de noi pretenția, dar a fost evident cum a preferat mișelește confortul.

La final de partidă, selecționerul Statelor Unite ale Americii ne-a vorbit despre etică, integritate și suferința echipei sale, în acel mod atât de american de a înșira principii ca explicație a grosolăniei. Dacă tot s-a acomodat atât de bine cu rolul, mi-aș dori să rămână acolo.

4. Neymar și 23 de minute ale tristeții de favelă

Întâmplător sau nu, îmi venise la rând o melodie a lui Sade în căști, a doua zi după Brazilia - Norvegia 1-2, ceva ce probabil nu va ajunge niciodată la ciocanul, scărița și nicovala lui Neymar, când un amic mi-a trimis un link de YouTube însoțit de mesajul: „Uite favela cu toate fețele ei”. Neymar Jr. VIP Camera vs Norway (05.07.2026).

O cameră a stat doar pe obraznicul cu lacrimi calde, atât cât a jucat. Poate ultimele lui minute în tricoul naționalei, se spune.

E ceva trist în imagini, chiar dacă nu profund. Îl vezi cum trece prin stări multiple, cum își târăște picioarele, cum este ocolit de minge, fiindcă, până la urmă, și el a buzunărit fotbalul câțiva ani buni, luni întregi. Dincolo de legea compensației, aplicabilă sau nu, dialogul de la penalty, cu portarul Nyland, se absoarbe în istoria meciului, fiind parte din contrastul dintre nordul rece și exuberanța sud-americană. O nebunie.

Sigur, tristețea de favelă este ceva de conceput și observabil doar de către cineva din exterior, care o concepe ca fiind tristețe. În realitate, Neymar și-a întins grătarul ăla mare pe iarba din fața casei imediat ce s-a întors, fără să mai fie nevoit să se dea lovit, cum s-a întâmplat în atâția ani de carieră, mereu în preajma zilei de naștere a surorii sale. Ce familist sadea! Și cât de opțională e tristețea ca noțiune...

5. Ficații cu sare ai lui Haaland

În fiecare seară, un anume Erling Haaland pune ficații în lapte, ca a doua zi să fie mai fragezi după fiertură. Așa spune el. Aburi, miros de fier, o bucătărie în care proteinele clocotesc, nu-s praf.

Cred că putem spune că, pentru acest Mondial, a fost și încă mai este nevoie de ficat bun. Orele târzii la care sunt programate meciurile îl apasă. Ai nevoie de ficat ca să fii Carlo Ancelotti, omul care a trăit o viață în eleganță și soluții variate, și să părăsești competiția strângând mâna unui Stale Solbakken care n-a făcut un dribling în viața lui.

La fel cum selecționerul Solbakken a avut nevoie de un ficat tare ca să se ridice împotriva unor brazilieni care se cred nemuritori în dansul lor sfidător necazului și să le spună că pot pleca acasă, întrucât, uneori, înaintea gleznei fine, fotbalul cere organ bun.

Dacă Norvegia a demonstrat ceva în seara aceea, acea seară de iulie 2026, e că uneori victoria se gătește simplu, cu un praf de sare. Talentul? Doar o garnitură.

6. Să curățăm mărul! Nu-l amestecați pe Messi cu urâtul

Argentina - Egipt a lăsat în urmă și decizii de arbitraj mult discutate. Poate că egiptenii au dreptate. Dincolo de a da verdicte care acum sunt inutile, mi-ar plăcea să putem face, măcar din când în când, un exercițiu simplu: să curățăm mărul.

Să desprindem fotbalul de tot ce-l strică. Să-l privim pe Messi separat de eroarea arbitrului, așa cum privești un tablou fără să te uiți la varul căzut de pe perete. Fiindcă, dacă le amestecăm, riscăm ca nedreptatea să înghită frumusețea, iar asta este o pierdere și mai mare decât un gol care „A fost sau n-a fost”, titlul unui film de celălalt Porumboiu, fiul. O acoladă care se închide aici.

În același timp, nu pot să nu mă întreb când și de ce Mohamed Salah a căzut atât de ușor în dizgrația comună. Printre apropiați, printre „cormoranii” care i-au făcut cândva plecăciuni, mai nimeni n-a mai împachetat speranța în jurul lui. Messi și-a primit toți pixelii și toate titlurile. Puțini vor mai ști, peste trei luni, cine a marcat golul de 3-2.