Este un fundaş un atacant sau un apărător?, se întreabă celebrul jurnalist Tim Vickery. Nu este o întrebare uşoară, şi nu există răspuns corect sau greşit. Noţiunea de "fundaş" poate duce cu gîndul la sensul actual, însă fotbalul este un sport dinamic, iar unul dintre motivele pentru care este atît de iubit este acela că este deschis numeroaselor interpretări.
În urmă cu mai mulţi ani, exista un răspuns clar la această întrebare: un fundaş este un apărător. Echipele jucau folosind formula "WM", denumită astfel din cauza modulului 3-2-2-3, în care distribuţia jucătorilor pe teren era asemănătoare cu cele două litere, una deasupra celeilalte.
Linia defensivă de trei era vîrful lui W, doi fundaşi de fiecare parte a apărătorului central. Fundaşul dreapta marca extrema stîngă adversă, iar cel stînga pe extrema dreaptă.
Însă, talentul extraordinar al atacanţilor brazilieni a determinat reconsiderarea aşezării în defensivă. Să luăm exemplul lui Ademir de Guia, golgheter al Cupei Mondiale din 1950. Avea viteză, se întorcea repede, şuta cu ambele picioare la fel de puternic şi era bun în jocul aerian. Cum s-ar fi putut apăra o echipă în faţa unui asemenea adversar?
Răspunsul consta în introducerea încă unui fundaş în mijlocul defensivei pentru a asigura o acoperire, astfel încît un apărător central să poată face marcaj, în timp ce celălalt avea datoria să înlăture eventualul pericolul. Astfel s-a născut linia de patru fundaşi.
Ca o consecinţă, fundaşii astfel înaintează şi observă că au destul spaţiu în faţă pentru a putea participa la atacurile echipei lor. Pentru Brazilia, legendarul Nílton Santos participa în ofensivă din postura de fundaş stînga, în timp ce Djalma Santos urca pe partea dreaptă.
Antrenorul Angliei privea cu atenţie schimbările. Alf Ramsey a fost un fundaş experimentat la vremea sa, la mijlocul anilor '60, a sesizat rapid implicaţiile liniei moderne de patru. Englezii au cîştigat Cupa Mondială din 1966 folosind formula 4-4-2, care a ajuns să fie cel mai de succes sistem din istoria jocului de fotbal. Ramsey a observat că dacă fundaşii puteau juca un rol important pe flancuri, nu era nevoie de extreme. Avea mijlocaşi precum Alan Ball şi Martin Peters, care îşi părăseau rar zona, dar care apăreau şi la finalizare.
Prin 1970, Ramsey a continuat îmbunătăţirea sistemului. Cu Keith Newton pe partea dreaptă şi Terry Cooper pe stînga, avea fundaşi de la care se aştepta să îndeplinească şi rolul de extremă, stîrnind panică în defensiva adversă. În sferul de finală al Cupei Mondiale din acel an disputat împotriva Germaniei de Vest, Newton a creat două goluri, dar nu a mai evoluat niciodată pentru Anglia. Ramsey a greşi schimbările, portarul de rezervă cedînd presiunii, nemţii revenind de la 0-2, pentru a cîştiga cu 3-2. Proiectul părea să aibă avantajele şi dezavantajele sale. Fundaşii englezi redeveneau astfel preponderent apărători.
Între timp, în Brazilia, fundaşii aveau din ce în ce mai multe responsabilităţi ofensive. Cînd se anunţa echipa Braziliei, jucătorii nu erau împărţiţi în fundaşi, mijlocaşi şi atacanţi. În schimb, posturile se numeau apărători centrali, fundaşi, mijlocaşi şi atacanţi. Fundaşii aveau categoria lor aparte deoarece rolul lor era unul singur; mijlocaşii ocupau un spaţiu restrîns, lăsînd lăsînd culoare imense pe flancuri, acolo unde se presupunea că trebuie să le acopere atît în atac, cît şi în apărare.
Machester United privea cu invidie la această tradiţie. În urmă cu trei ani, clubul englez a achiziţionat doi fundaşi gemeni din selecţionata under-17 a Braziliei: Fábio pe stînga şi Rafael pe dreapta. Venirea lor dincolo de Atlantic înainte ca aceştia să dispute vreun meci la seniori pentru Fluminense urma o logică simplă - rămaşi în Brazilia, era puţin probabil ca ei să aibă mari şanse să îşi îmbunătăţească jocul defensiv. United spera să îi transforme pe cei doi în simpli fundaşi.
Rafael a intrat în ultimele minute ale primului joc disputat de united în acest sezon de Premier League. Uimitor este că acesta a avut oportunitatea de a debuta înaintea fratelui său geamăn Fábio, care impresionase mai mult în perioada în care juca în Brazilia. Oare lui Fábio i-a fost mai greu să se acomodeze cu diferenţele dintre Brazilia şi Anglia în ceea ce priveşte aşteptările din partea unui fundaş?
În acest sezon vor fi vizibile astfel de diferenţe la Chelsea. În perioada José
Mourinho, fundaşii lui Chelsea aveau restricţii cînd venea vorba de ofensivă. Mourinho crede că jocurile sunt cîştigate şi pierdute în tranziţie - acele momente cînd se schimbă posesia. Un atac rapid este cea mai bună cale de a evita primirea unui gol, o defensivă bine organizată reprezintă cea mai bună protecţie. Aşa că linia de patru era compactă şi Ashley Cole, un fundaş stînga reprezentativ pentru Arsenal, avea puţine şanse să îşi facă jocul obişnuit.
Brazilia lui Luiz Felipe Scolari arăta o oarecare schimbare. Împotriva lui Portsmouth, Cole şi noua achiziţie José Bosingwa pe dreapta desfăşurau jocul în ultima treime.
Stilul brazilian al fundaşilor lui Chelsea va crea posibilităţi de atac, dar va lăsa şi spaţii în spate, pe care adversarii le pot exploata. Fundaşii sunt şi apărători şi jucători de atac, cu precizarea că aceştia au mai mult spaţiu de acoperit pentru a îşi îndeplini dublul rol.
{{text}}