S-au jucat sferturile CM 2026, ce am înțeles din ele? Sebastian Culea și Mitruț Docan trag concluziile după o rundă eliminatorie spectaculoasă, în care surpriza s-a amestecat cu firescul și în care marile nume au încins și mai mult Mondialul de peste Ocean. Multe întrebări, ceva răspunsuri, iată concluziile de după sferturile de finală.
1. Dacă Kylian Mbappe este cel mai mare jucător din istorie?
Înainte să pornească vijelia, ascultați-ne puțin. Marele brazilian Pele este considerat geniu strict pentru ceea ce a făcut la Cupa Mondială. 3 titluri, goluri importante, prezență, longevitate. Lumea încă bate toba că se poate compara cu Messi și Ronaldo, deși nimeni nu a văzut și nu a numărat precis acele goluri marcate în afara competiției mondiale, în distantul și irelevantul campionat al Braziliei, acolo unde Pele a înscris la foc automat pentru Santos.
Deci dacă Pele e în discuția pentru supremație, de ce nu putem folosi același argument pentru Mbappe? Pe care-l știm, căruia putem să-i consemnăm cu precizie orice bornă a carierei, la echipe precum la PSG sau Real Madrid, DAR, mai important, pe care-l putem vedea dominând autoritar Mondialul modern? Francezul în vârstă de 27 de ani (!) a fost fundamental în ultimele 3 ediții pentru Cocoș, e cel mai mare marcator din istorie în fazele eliminatorii ale competiției - cu 12 reușite, e singurul jucător cu hattrick într-o finală (în 90 de minute) și a bifat deja 20 de goluri în total în cea mai importantă competiție inter-țări din lume. De ce nu este Mbappe cel mai bun jucător din istorie?
Mbappe a marcat din nou împotriva Marocului, victorie cu 2-0 foto: Imago
2. Șahul lui De la Fuente: când inspirația devine metodă
Luis de la Fuente a suprins în sferturi încă de la alcătuirea primului „11”: Pedri pe bancă, titular Fabian Ruiz. N-a fost o rotație de conservare, evident!, ci un pariu tactic. Ruiz deschide scorul la prima ocazie mare a Spaniei. De la Fuente citește corect adversarul și pune pe teren omul potrivit pentru situația potrivită, nu pe cel mai în formă din ultima lună.
Partea și mai interesantă vine după pauză. Ruiz, autorul golului, e scos relativ devreme în repriza secundă, după numai 10 minute, deși Spania pune presiune și meciul merge, per ansamblu, în direcția potrivită. E genul de alegere pe care mulți antrenori n-o iau din superstiție: dacă ceva merge, nu te atingi de formulă. Lucru valabil și pentru primul „11”. De la Fuente s-a atins și a nimerit-o din nou: din acel bloc de schimbări a ieșit, cu ceva întârziere, exact soluția care decide meciul.
Nu e prima dată. Aceeași rețetă am văzut-o în optimi. Pregătirea tactică vine cu un plus de inspirație pe bancă, la minutul potrivit, lucru care a funcționat și cu Portugalia: Merino a intrat în minutul 85 și a trimis Spania în sferturi. Cu Belgia a fost păstrat din nou pe bancă, iar când ritmul adversarului a început să scadă, De la Fuente a apăsat același buton. Spania are un jolly-joker, cumva neîntâmplător, pentru că l-am văzut pe Merino în același rol și la Arsenal. Luis de la Fuente știe ce are la ușă. Două meciuri eliminatorii, două goluri decisive venite de la același om. La un moment dat, inspirația devine metodă.
3. Yamal nu e Messi. Și asta e vestea bună!
Argentina are nevoie de Messi. Anglia gravitează în jurul lui Kane. Franța respiră prin Mbappe. Spania nu. Ibericii joacă, probabil, cel mai matur fotbal de la Mondial, iar asta se vede și în felul în care își gestionează meciurile.
Poate tocmai aici stă cea mai mare diferență dintre spanioli și celelalte trei semifinaliste. Nu există un fotbalist pentru care ceilalți muncesc, aleargă sau își sacrifică propriul joc. Nu există un centru unic de gravitație.
Da, Yamal e unul dintre cele mai mari talente ale planetei. A fost desemnat omul meciului chiar și contra Belgiei, deși nu apare pe tabelă. Și-a creat ocazii, a produs dezechilibru, a fost permanent o amenințare. Dar nici măcar el nu este încă jucătorul în jurul căruia să se organizeze o reprezentativă. Are doar 19 ani, a venit după accidentare și a intrat progresiv în turneu. E vedeta echipei, nu dependența ei. E cea mai vizibilă piesă dintr-un mecanism care poate decide meciul de unde te aștepți mai puțin. Și, dacă există vreun antidot pentru Franța, e posibil ca primul exemplar să fie deja schițat în notițele lui De la Fuente.
Nico Williams și Lamine Yamal, în Spania - Belgia 1-2, foto: Imago4. Bellingham a salvat Anglia de la înec
E oarecum contraintuitiv ca Anglia și Norvegia, două națiuni de vâslași, să fie judecate de cineva care nu știe să înoate. Dar e un Mondial în care a trebuit să înghițim multe contradicții, prima dintre ele fiind faptul că Haaland este probabil singurul viking fără barbă din istorie. Norvegia a învins Irakul, Senegalul și Coasta de Fildeș, după care a eliminat o Brazilie în asemenea criză de imaginație încât era antrenată de un italian. Ar fi fost deja o baladă extraordinară la gura focului, cât se pârlea somonul și părinte 1 încarca mașina la priză, dar naționala vikingă a încercat debarcarea în Albion, bazându-se pe aberațiile tactice și frica lui Tuchel.
6e numărul de goluri marcate de Bellingham la această ediție de Mondial, la fel ca Harry Kane
După o primă repriză haotică, selecționerul Angliei a surprins pe toată lumea la pauză, l-a scos pe Rice pentru Eze, convins că Norvegia se va retrage la 1-1 și că naționala lui Kane va avea nevoie de superioritate în ofensivă, pe mingi respinse. S-a întâmplat exact invers: englezii au pierdut complet mijlocul terenului, nordicii au urcat linia de presiune, iar Tuchel, înnebunit, a încercat să acopere gaura cu o serie de permutări de neînțeles, cu James la închidere, aiurindu-și flota exact când apa era mai adâncă.
Dar Bellingham, cu alura lui de conte Velaryon, călăreț de maree și războinic al mărilor, și cetățeanul Kane - primii doi jucători din istoria Angliei cu cel puțin 6 goluri la aceeași ediție de Mondial - au fost suficienți pentru a înfrunta adversarii, ideile lui Tuchel și mereu ezitantul aisberg Pickford. E a patra semifinală din istorie a perfidului Albionului, trudită în 6 sferturi de meci, anostă, dar vie. Și inevitabilă.
5. Rivalitate istorică după 24 de ani, gestul incalificabil de la Mondial și încă o premieră pentru Messi
Messi mai câștigă o bătălie cu timpul - tocmai cu cel elvețian - la o ultimă Cupă Mondială în care e urmărit de cronometru mai atent decât de fundași. Atacantul lui Inter Miami a pasat decisiv la golul bifat devreme de Mac Allister și a fost cel mai periculos om în prelungiri până la golul înscris superb și târziu de Alvarez.
Neutra Elveția, veșnica moarte a pasiunii pentru orice suporter neutru, una dintre cele mai plictisitoare reprezentative din ultimele decenii, a avut totuși idei și inițiativă, mai ales în debutul părții secunde. Prima repriză a fost, poate!, cea mai urâtă de la Mondial, meciul animându-se abia după pauză, când Argentina a făcut pasul în spate și a fost taxată. Asta până când...
Delirul anului a venit de la Cupa Mondială! Câștigătorul? Breel Embolo. Mai bine ratezi penalty și îți dai un autogol, decât să părăsești terenul așa cum a făcut-o Embolo. Și în ce moment! - la nici cinci minute de la restabilirea egalității.
Atacantul sare ca împușcat într-un duel aproape inexistent la mijlocul terenului (arbitrul îi dă inițial galben lui Paredes, pentru ca ulterior să se ducă la VAR), gest absolut stupid, care lasă reprezentativa antrenată de Yakin în 10, după ce Embolo primește al doilea galben pentru simulare. Iar Elveția a fost nevoită să dispară complet din joc.
Lautaro Martinez a închis tabela în prelungirile prelungirilor, pentru Argentina urmează Anglia și, dintr-odată, fotbalul scoate din sertar „Mâna lui Dumnezeu”, Falkland, Maradona și toate orgoliile care fac din această semifinală unul dintre cele mai grele afișe pe care le poate produce fotbalul, la 24 de ani de la ultima confruntare oficială.
Iar fotbalistul de care Argentina e dependentă va mai bifa o premieră la Mondialul american: Messi nu a jucat niciodată împotriva Angliei.
BONUS | Știrea neașteptată din Brazilia: Neymar a lansat o dezbatere teologică
Ascunsă în fluxul știrilor obișnuite, criza prin care trece Brazilia după eliminarea din optimi cu Norvegia a căpătat proporții biblice. În țara cu cei mai mulți catolici din lume, 20 din 26 din jucătorii naționalei aparțin acum unor denominații protestante, ceea ce a deschis o adevarată dezbatere webberiană despre etica necesară ca Selecao să mai conteze vreodată la un Mondial. Mai precis, sunt voci care se întreabă dacă nu cumva jucătorii au devenit prea sobri, prea monocolori, prea resemnați în fața voinței lui Dumnezeu pentru a mai presta joga bonito.
Se cere revenirea la virtuți „catolice”, la o anumită cutezanță și asumare a propriilor decizii în fața Domnului, poate chiar la o conduită cu un pahar în plus și o salbă de animatoare. Se face recurs la barocul decadent, mult mai compatibil cu spiritul vesel și imaginativ al unei națiuni sud-americane care a dictat estetica fotbalului în toată istoria. Cine are dreptate? Statistic, e curios: TOATE edițiile de campionat mondial au fost câștigate de națiuni cu majorități catolice, în afară de Anglia 1966, care, știm cu toții, a pus mâna pe trofeu din cauza slăbiciunii umane a brigăzii de arbitri. Deci într-o lume cu mișcări sociale tectonice, poate că fotbalul a început, într-adevăr, să întrupeze toate convulsiile. Așa ar fi normal.
{{text}}