Teodora Ungureanu (65 de ani), triplă medaliată la Jocurile Olimpice de la Montreal, a rememorat pentru GSP cum a cunoscut-o pe Nadia Comăneci, care a fost atmosfera în marea competiție din Canada și cum a trăit alături de colege momentul istoric al primei note de 10 la JO, scoțând la iveală detalii inedite.
La 50 de ani după Montreal, acolo unde Nadia Comăneci a primit prima notă de 10 din istoria olimpică, amintirile revin în valuri, unele mai puternice, altele estompate. Teodora Ungureanu a fost pe podium alături de colega ei mai tânără cu un an în trei rânduri: argint în concursul pe echipe, apoi după finalele pe aparate de la paralele – argint și bârnă – bronz.
„Nadia și Teodora” se auzea și se citea des în acele vremuri. Au fost colege la Onești, după ce se întâlniseră prima dată într-un concurs național de categoria IV de vârstă, s-au împrietenit, au concurat împreună până la Campionatele Mondiale de la Strasbourg din 1978.
Pentru Teodora, ultimul concurs a fost Universiada din 1979, de la Ciudad de Mexico, acolo unde a cucerit titlurile la individual compus, paralele și bârnă, medalii de argint cu echipa și la sol și una de bronz la sărituri.
După retragerea din activitate, s-a căsătorit tot cu un gimnast, Sorin Cepoi. Au locuit apoi 8 ani în Franța, unde au antrenat, mutându-se ulterior în SUA, în 1993. Au înființat clubul Dynamic Gymnastics în 2001, în Westchester, statul New York, acolo unde sunt și acum antrenori, cum a subliniat Teodora într-un dialog telefonic cu GSP.
Ea a rememorat ceea ce s-a întâmplat la Montreal, cu Nadia și notele de 10, dar și propriile performanțe, punând culoare peste zone estompate de timp, adăugând detalii emoționante și autentice.
Teodora Ungureanu: „Așa a decurs întâlnirea noastră și pe urmă s-a developat prietenia între noi”
- Doamna Ungureanu, care este primul lucru, prima senzație care vă vine în minte atunci când vă amintiți de Montreal ‘76?
- Sentimentul nostru a fost de uimire pentru atmosfera extraordinară a Jocurilor Olimpice. Totul a fost foarte impresionant, mai ales atmosfera din Satul Olimpic și faptul că ne aflam printre cei mai buni sportivi din lume. Asta a fost pentru noi, și sentimentul de bucurie că eram acolo toate împreună, că ne aflam ca într-un cantonament de pregătire pentru un concurs. Cam așa am simțit noi, adică eu cel puțin. Nu știu, nu pot să mi-aduc aminte de tot ce simțeau celelalte colege. A fost bucurie și uimire și asta a fost cel mai important pentru noi.
- Referitor la Nadia, vă știați cu ea de la Onești? Vă mai amintiți cum v-ați împrietenit, când ați văzut-o poate prima dată?
- Noi nu ne-am cunoscut de la Onești, pe Nadia am cunoscut-o în timpul concursurilor de la categoria IV. Eu eram la Reșița, pentru că încă mă antrenam la clubul meu din Reșița, iar Nadia concura pentru Onești. Și ne-am întâlnit la concursul național de categoria IV. Asta mi-aduc eu aminte. Acolo ne-am văzut prima oară, dar nu am avut niciun contact cu ea verbal. Și atât mi-aduc aminte că la acel concurs eu am venit pe locul 1, o altă gimnastă pe locul 2, nu ]mi amintesc cine era. Pe locul 3 a fost Mariana Cojanu, tot de la Onești. Pe locul 4 a venit Nadia.
- Și apoi?
- După acest concurs, Federația de Gimnastică m-a contactat pe mine și părinții, că s-au hotărât să mă mute la Onești, ca să fiu alături de Nadia. Dar nu mi-aduc aminte exact dacă chiar după concursul acela a fost sau după alt eveniment. Mi-am dat seama că eu sunt destul de talentată și noi, deja de la Reșița, știam de Nadia. Pentru că toată lumea vorbea de Nadia, ce bună gimnastă este.
- Cum v-ați simțit după această schimbare?
- Când mi s-a oferit să mă duc la Onești, să mă antrenez cu ea, am fost foarte fericită, bucuroasă. Eram încântată, și părinții mei, adică tatăl meu nu a avut nimic de spus. Mama mea, bineînțeles că a vrut să mă duc, dar i-a părut rău. La 11 ani să plec de acasă, nu prea a fost fericită. Dar nu a avut ce să facă pentru că eu asta am vrut. M-am mutat la Onești, Bela m-a așteptat în gară, m-a dus la cămin. Și după aceea, când ne-am dus în prima zi de antrenament, atunci am cunoscut-o pe Nadia personal, în sală. Și probabil că ne-au introdus una la alta și pe mine la toate celelalte colege. Și după aceea, bineînțeles, au început antrenamentele împreună.
- Cum erau antrenamentele?
- De obicei, Bela ne despărțea, grupa de șapte fete sau opt fete, câte eram, ne despărțea în două, pe două aparate. Și eu eram tot timpul în grupă cu Nadia. Și așa a început prietenia noastră și colaborarea și prin antrenamente. Așa s-a desfășurat timp de ani de zile. Așa am cunoscut-o personal pe Nadia. Și după aceea, bineînțeles, ne jucam afară împreună, mergeam la școală împreună.
- Sunt poze în care sunteți în aceeași clasă.
- Nu mi-aduc aminte dacă noi am fost în aceeași clasă, că știu că ea e cu un an mai mică decât mine. Dar sunt poze cu noi amândouă în clasă și nici acum nu înțeleg de ce suntem amândouă în aceeași clasă când e un an diferență. Se poate ca, după antrenamentul de dimineață care îl aveam, noi ne duceam mai cu întârziere la școală și să ne fi pus în aceeași clasă cu o profesoară. Și nici eu nu am întrebat-o pe Nadia acum recent, poate ea și-a duce aminte mai bine. Însă așa a decurs întâlnirea noastră și pe urmă s-a developat prietenia între noi.
Teodora Ungureanu: „I s-a acordat nota 10 probabil pentru că a fost un exercițiu excepțional”
- Întorcându-ne la Montreal 1976, cum vi s-a părut sala aceea, Forum, care a găzduit toate competițiile de gimnastică pe parcursul Jocurilor?
- În momentul când am intrat în sală, ne-am dat seama de mărimea ei, cât de mare este. Probabil noi nu concurasem încă într-o arenă așa de mare. Atmosfera din sală a fost extraordinară. Deja lumea ne aștepta să concurăm, aflaseră de echipa României, cât de bune suntem. În prima zi de concurs când am intrat în sală și am văzut câți spectatori erau prezenți, imediat am simțit momentul acela de bucurie și să arătăm lumii întregi ceea ce suntem în stare să facem. Pentru că eram una dintre cele mai tinere echipe din concurs.
Toată lumea știa, aflaseră de echipa României și eram bucuroasă să pot să arăt lumii întregi ceea ce pot eu să fac. Și cred că același lucru a fost și sentimentul echipei. Mândrie, surpriză, să vezi lumea cum aplaudă. Impresionant! – Teodora Ungureanu
- Reconstituind cum s-a desfășurat concursul impus, ați început la bârnă, apoi la paralele, cred că ați concurat înaintea Nadiei și ați luat 9,90, apoi a venit nota istorică de 10.
- Revin puțin înapoi – de obicei, eu am fost tot timpul penultima în concurs și după mine era Nadia. Asta era o strategie, când concuram pe echipe. Prima notă, prima concurentă trebuia să fie o concurentă de bază, care era să fie foarte consistentă, să înceapă cu o notă de bază. După aceea, dacă fiecare gimnastă își făcea exercițiile corect, notele automat se ridicau, se duceau în sus. Eu fiind penultima și am luat 9,90, probabil că asta a ajutat-o și pe Nadia. Bine, ar fi putut să ia și 9,95, dar i s-a acordat nota 10, probabil pentru că a fost un exercițiu excepțional.
Teodora Ungureanu: „Noi de obicei nu ne îmbrățișam. Poate că ne spuneam: «A fost bine, ce bine ai făcut»”
- Cum vă amintiți acel moment, mai ales când a apărut 1.00 pe tabelă?
- Normal, când am văzut toate nota 1.00 pe tabelă, prima dată nu cred că ne-am dat seama ce s-a întâmplat. După aceea, lumea, spectatorii au început să fie mirați, să auzea în vocile tuturor. A fost așa un, cum să spun... un vuiet. Din vocea lor ne-am dat seama atunci că, de fapt, trebuie să fie nota 10. Noi toate ne-am mirat, ne-am uitat una la alta, ne-am zâmbit, ne-am bucurat. Și atunci și-a dat seama și Bela, era în tribune, că nu avea voie să fie pe platou. Și cred că și el s-a dat seama și atunci i-a zis Nadiei: „Du-te sus, pe podium, și salută publicul!”. Și cam așa s-a întâmplat.
- Când a realizat toată lumea că e nota maximă, ați mers, ați felicitat-o, cum au fost acele momente?
- Noi de obicei nu ne îmbrățișam. Poate că ne spuneam, „a fost bine, ce bine ai făcut”, dar nu era obiceiul nostru să ne pupăm, să ne îmbrățișăm. Eram acolo, trebuia să fim tot timpul concentrate și nici Bela sau Marta nu ne-au spus, vedeți, dacă ia nota 10 sau mai ia nota 10, vă duceți și o pupați. Nu exista acest lucru. Nici Marta, după ce a luat primul 10, nu a îmbrățișat-o pe Nadia. Asta era sistemul, dar ne bucuram.
- Apoi, normal, concursul a continuat, România a câștigat medalia de argint pe echipe, o altă premieră. Spuneați că multă lume știa deja de echipa României. Ați crezut că o să fiți pe podium? Ați simțit că suficient de bine pregătite ca să luați o medalie?
- Bela tot timpul ne-a spus, nu vă gândiți la ce o să luați, nu vă gândiți decât că trebuie să faceți ceea ce ați făcut la antrenament, nimic mai mult, nimic mai puțin. Că executând totul corect trebuia să urcăm pe podium. Deci, eu, cel puțin, mă gândeam că trebuie să-mi fac exercițiul cât mai bine posibil și dacă reușesc să fac ce-am făcut la antrenament, rezultatele vin. Asta era cel mai important pentru noi, pentru mine și pentru toată lumea..
Noi nu ne gândeam că o să fim pe podium, dar probabil că simțământul acela de a fi acolo cred că era puțin în inimile noastre și mai ales noi ne concentram să facem cât mai bine ce avem de făcut. Și așa s-a întâmplat – Teodora Ungureanu
Teodora Ungureanu: „Singurul regret a fost că nu am intrat la finală la sol”
- Apoi în concursurile individuale, la individual compus ați terminat pe patru și ați fost așa aproape de podium, iar în finalele pe aparate ați luat două medalii, argintul de la paralele și bronzul de la bârnă.
- La concursul individual am fost foarte aproape de locul trei, pe care a terminat Ludmilla Tourishceva. Eu am fost puțin dezavantajată la note pentru că Tourishceva își anunțase retragerea din cariera sportivă, deci acela era ultimul ei concurs. Și atunci a fost un pic avantajată și, mai ales că rușii erau cei mai cei pe vremea aia și arbitrele care vorbeau între ele au aranjat în așa fel ca să poată să vină pe locul trei. Și eu am venit pe patru.
- Au fost însă medalii pe aparate.
- M-am calificat la paralele și la bârnă. Nu mă gândeam că o să iau medalie, eram fericită că am intrat la finală. Îmi aduc aminte că înaintea mea au fost două gimnaste din alte țări și au căzut la paralele. Și mă gândeam acum, zic, numai să nu cad eu. Bineînțeles, s-a terminat cu bine. Am fost fericită. Când mi-am dat seama că sunt pe locul doi, după Nadia, a fost și mai bine.
- Și la bârnă?
- La fel și la bârnă. Acolo, toată lumea mi se pare că a concurat destul de bine. Dar, făcându-mi exercițiul corect, am reușit să iau medalia de bronz. Și am fost fericită că a fost a treia medalie. Singurul regret a fost că nu am intrat la finală la sol, că aici m-au tras pe mine bine înapoi arbitrele, și la impus și la liber. Dacă asculți dezamăgirea publicului când au văzut nota mea de la sol, toată lumea a spus că solul meu a fost unul dintre cele mai bune. Și nici măcar n-am intrat în finală. Și atunci, pe moment, nu mi-am dat seama, după aceea, când trec anii, îți dai seama că poate aș fi putut să obțin medalia de aur la sol.
- Vă amintiți dacă s-au sărbătorit, cumva, medaliile în Satul Olimpic cu delegația?
- Nu, nu. Așa ceva nu se făcea pe timpul nostru. Singurele felicitări le aveam așa, verbale, de la antrenori. Probabil de la șeful de delegație. Mi-aduc aminte de generalul Dragnea, că era și el acolo, dar totul era verbal. Nu s-a făcut nimic până când nu ne-am întors acasă.
Teodora Ungureanu: „Ideea de perfecțiune nu mai există”
- Și cum a fost întoarcerea acasă? Sunt imaginile acelea cu multă lume, multă înghesuială...
- Da, noi ne așteptam că o să fim întâmpinate pe aeroport de părinți și alte persoane, dar nu ne-am gândit că o să fie atâta lume. Era foarte impresionant. Vă dați seama, când cobori din avion și vezi tot aeroportul acolo plin de spectatori și părinți. Bineînțeles, eram bucuroase, toată lumea ne-a felicitat, părinții erau bucuroși când ne-au văzut. Și de acolo mi se pare că am plecat toate cu mai multe mașini. Nu ne-am oprit deloc în București. Ne-am dus direct la Onești.
- Acum, dacă vă uitați un pic în urmă la nota aceea de 10, au trecut 50 de ani, ce impact credeți că a avut și continuă să aibă? Până la urmă, e un moment istoric care rămâne nealterat în cronologia sportului.
- Da, nota de 10 a fost ceva extraordinar în gimnastica mondială. Datorită Nadiei și echipei noastre, toate am lucrat la fel. Iar dacă Nadia a fost prima și cineva a fost a șasea în echipă, toate am făcut același efort. Datorită echipei și notei și talentului Nadiei, gimnastica în toată lumea s-a dezvoltat foarte mult. Toate fetițele voiau să facă gimnastică. Toate vreau să devină ca Nadia. Mai ales că era la o vârstă foarte tânără atunci. Ea avea 14 ani și jumătate. Acum nici nu ai voie să concurezi la 14 ani. După Nadia au mai fost câteva note de 10, dar nu mai avea același impact.
Acum nici nu mai există această notare, dar sport pentru gimnastică a fost foarte bine. Acum, fiind notele care sunt compuse din două note, nici nu mai există ideea de perfecțiune, pentru că e imposibil de atins. Nu mai există notă perfectă. Nu se mai poate
– Teodora Ungureanu
- Spuneați recent la Onești că la Montreal ați fost ca o echipă adevărată cu toate. Ce credeți că v-a unit cel mai mult atunci?
- Cam greu de spus. Ce ne-a unit cel mai mult erau antrenamentele, suferința prin care treceam, că erau grele. Stăteam toate împreună, mergeam la masă împreună, discutam împreună. Asta era de obicei. Numai patru din noi ne antrenam la Onești, două fete se antrenau în altă parte. Anca și Gabi Trușcă, ele erau puțin mai mari ca noi, un an sau doi. Deci, ele erau... Parcă erau puțin mai serioase. Nouă ne plăceam să mai zâmbim, să mai glumim, mai povesteam, dar totuși și cu ele, nu pot să spun că nu am fost unite împreună. Împreună ne-am antrenat, împreună am concurat și, da, asta cred că a fost cel mai important pentru noi.
Teodora Ungureanu: „Gimnastica a evoluat foarte mult în ultimii 20 de ani”
- Ați păstrat medaliile, ceva din echipamentul de atunci?
- Medaliile sunt la mine aici, în Statele Unite. Costumul de gimnastică, unul din ele, costumul alb, pe care noi l-am avut pe echipe. Aveam și costumul roșu, pe care nu îl mai găsesc, nu îl mai am, nu știu de ce. Mai am de la Olimpiada costumul de prezentare, cu jachetă, fustă, de culoarea lavandei. Toate sunt la mama acasă. Atâta mai am de acolo. Altceva nu.
- Cum e viața dumneavoastră acum? Mai urmăriți cu atenție ce se întâmplă în gimnastică? Și dacă da, cum vi se pare evoluția sportului acesta pe care l-ați practicat?
- Gimnastica a evoluat foarte mult în ultimii 20 de ani din cauza schimbării aparatelor. Aparatele au evoluat. Și atunci și gimnastica a evoluat. Cred că gimnastele din ziua de astăzi, dacă le pui să facă elementele pe care le au acum pe aparatele vechi, pe care am concurat noi, mai ales sol și sărituri, nu cred că ar fi în stare să le facă. Pentru că acum solul este foarte elastic, calul s-a schimbat, este mult mai dinamic, este mai lat, nu mai este un pericol.
- Multe schimbări...
- La paralele, bineînțeles, elementele s-au schimbat total pentru că și distanța dintre baralele de la paralel s-a schimbat. E cu mult depărtat acum. Bârna, probabil că este la fel, dar se fac mult mai multe elemente acum. Câteodată ne gândim, ne întrebăm. Gimnastele acum sunt un pic nebune. Sunt foarte puține care ajung la nivelul care este acum și e din ce în ce mai greu. Acum noi, eu și cu soțul meu, Sorin Cepoi, fostul gimnast, suntem în sală, noi lucrăm în fiecare zi. La clubul nostru, Dynamic Gymnastics. Îl avem din 1995. Încă lucrăm. Dacă am avea antrenori care să lucreze, poate că ne-am lua mai mult timp liber. Asta e cel mai greu acum.
CV Teodora Ungureanu
- Născută pe 13 noiembrie 1960 la Reșița
- Jocuri Olimpice – argint cu echipa, la paralele, bronz la bârnă (Montreal 1976)
- Campionate Mondiale – argint cu echipa (Strasbourg 1978)
- Universiadă – aur la individual compus, paralele, bârnă, argint cu echipa, la sol, bronz la sărituri (Ciudad de Mexico 1979)
{{text}}