España más que Argentinada

Campioana mondială a absentat nemotivat în finala mare din New York. A rămas în Times Square să mai sărbătorească împreună cu fanii albicelesti victoria de orgoliu național cu Anglia și i-a trimis în locul ei pe „MetLife” pe nașii Germaniei din „16-imi”. Altfel nu poți explica de ce Spania a interpretat un monolog, cu un happy-end previzibil și logic, deposedându-l pe Messi de titlu și de al nouălea „Balon de Aur”.

Pe arena de prea multe miliarde de dolari și sub ochii șefului președintelui FIFA, căpitanul Argentinei a plâns iar, la 10 ani după drama trăită în finala centenară a Copei America. A fost una în stil grecesc cu repetiție, care a pus capăt Odiseei argentiene la Mondial, că tot este în mare trend ultimul (controversat) film al lui Christopher Nolan.

Argentinienii au fost ca luptătorii pentru independență, al căror singur scop nu era să marcheze un gol mai mult decât adversarul, ci să distrugă oricum și cât mai mulți dușmani!

Acum e însă mai greu de deslușit de la ce i se trage ghinionul lui Lionel: de la blestemele naționale ale englezilor aruncați din trenul finalei sau de la refrenul, cântat obsesiv în vestiar, „Por las Malvinas, por Diego... y por la ultima de Leo?”.

După supliciul de două ceasuri cu trupa lui Luis De la Fuente, Maradona a oftat ușurat din Ceruri, căci Messi nu l-a putut depășit la titluri mondiale. Căpitanul a vărsat lacrimi amare de data asta, pentru că stocul de remontade s-a epuizat. Și chiar a fost ultimul său dans. Iar Insulele pentru care Argentina s-a războit cu perfidul Albion au fost recuperate de conchistadorii spanioli pentru răniții din semifinale (chiar, cum ar fi fost o finală Spania - Anglia?).

Argentinienii chiar au semănat cu niște luptători pentru independență al căror singur scop nu era să marcheze un gol mai mult decât adversarul, ci să distrugă cât mai mulți dușmani. Cu Anglia a funcționat, că le-a permis arbitrul și a sunat retragerea lașul german, numai că duminică dreptatea a fost împărțită de protejatul UEFA al lui Ceferin.

Vincic a arbitrat ca în Europa și le-a stricat americanilor cu dare de mână cheful de a savura un meci de wrestling. Slovenul i-a rărit până la urmă pe sud-americani, care au lăsat impresia că s-au travestit în paraguayeni cu sete de sânge în priviri. Atât de înverșunat s-au bătut pentru fiecare minge și fir de iarbă încât e o minune că au terminat în zece. Numai Vincic știe ce și-a notat în raportul de joc, după golăneala cu Paredes și ceilalți smardoi albicelesti!

Finala mică a fost de Oscar pentru „sportainment”, iar cea mare, un „la mălai” de două ceasuri la poarta argentiniană

Nici măcar Steaua de-acum patru decenii nu s-a apărat în halul ăsta, în finala Cupei Campionilor Europeni, în fața Barcelonei și a unui stadion aproape la fel de copios dominat de fanii adversarilor! Și în 1986 a fost 0-0 și s-a mers în prelungiri, dar outsidera nu a săpat tranșee și n-a pus garduri de sârmă ghimpată ca la New York, așteptându-l pe provențialul Messi să mai inventeze ceva.

Acum și destinul s-a întors contra lui Scaloni, care și-a pierdut ambii stoperi, accidentați (probabil storși de puteri de spaniolii care le-au ascuns mingea).

Pe cât a fost finala mică o mostră de „sportainment” cu zece goluri, într-un remake mondial al pieselor românești de prost gust pentru Gheata de Aur, pe atât de crâncen și zgârcit în ocazii a arătat duelul pentru medaliile de aur mondiale.

Spania a încheiat cum a început turneul numai ca scor. A fost tot un nul în 90 de minute, în care nu s-a cunoscut că în terenul opus nu erau anonimii din Capul Verde, ce îi chinuiseră ca pe hoții de cai pe argentinieni în „16-imi”. A fost ca-n copilăria noastră, un fotbal „la mălai” în treimea foștilor campioni mondiali.

Triumful unui sistem perfect gândit și dezvoltat, cu un selecționer care a câștigat aproape totul la națională și cu un căpitan într-o versiune 2.0 a Balonului de Aur 2024

De fapt, mulțimea vidă a reflectat doar contul trupei lui Messi - de sus până jos până spre finalul prelungirilor! - și oricât și cu orice ar fi înmulțit-o tot cu nimic a rămas.

Ar fi fost nedrept ca sud-americanii să mai scape o dată și să pună, norocos, jetoanele la ruleta penalty-urilor. Nu erau în Las Vegas, tărâmul jocurilor de noroc, ci la New York, Lumea Nouă recucerită de spanioli.

Ultimul dans al lui Messi și, probabil, și al celuilalt Lionel înseamnă și primul mondial al bebelușului scăldat e Leo în baia gloriei și ajuns deja campion european și mondial la sfârșit de adolescență.

Este triumful sistemic al unui fotbal perfect gândit și dezvoltat, în care Furia Roja a avut un selecționer (profesor și al selecționerului argentinian), De la Fuente, căruia nu-i mai lipsește la nivel de naționale decât titlul olimpic, și un căpitan-dirijor, Rodri (ales și jucătorul Mondialului), care a demonstrat că abia acum merită să primească „Balonul de Aur”.