Campioană europeană de juniori în proba de 400 de metri garduri și una dintre marile speranțe ale atletismului românesc, Ștefania Uță (18 ani) a ajuns în sportul care avea să-i schimbe viața aproape din întâmplare.
La doar 11 ani, a mers la cursuri de înot, însă antrenoarea Alina Enescu i-a remarcat imediat calitățile fizice și a convins-o să încerce atletismul.
De atunci, cele două formează o echipă, iar rezultatele au transformat-o pe Ștefania într-unul dintre cele mai promițătoare nume ale sportului românesc.
VIDEO. Ștefania Uță, invitata emisiunii GSP U21: „Visul meu este medalia de aur la Jocurile Olimpice”
- Ștefania, cum ai ajuns să faci atletism?
- Din greșeală, să zic. Am început să merg la cursurile doamnei de înot și de acolo dânsa m-a văzut, mi-a zis că sunt subțire, că ce sport practic. Atunci aveam 11 ani, nu... nu nu făcusem niciun sport și așa am zis că poate încerc și atletism. Mi-a propus să vin la stadion și așa am început.
- Cum a fost trecerea de la înot la atletism?
- Nu pot spune că am făcut înot serios, adică am fost decât să încerc să învăț. Nici acum nu pot să spun că știu să înot foarte bine, dar pentru mine atletismul a fost primul contact cu sportul, să zic.
- Și ce ți-a plăcut cel mai mult la atletism?
- Mi-a plăcut că-ți dă așa, parcă, o libertate. Mi-a plăcut că pune la încercare persoana care face sportul și încă-mi place pentru că te transformă ca persoană. E un sport care necesită foarte multă disciplină.
- Ai avut și multă energie când erai mică?
- Da, cred că și asta. Mereu stăteam în parc și am avut înclinația asta, să zic așa, către alergat și cred că asta m-a atras cel mai mult.
- Cum au fost primele antrenamente?
- Primul antrenament a fost marcant, să zic. (râde). Am făcut lungime pentru că doamna Alina, la început, pe toți copiii îi pune să facă câte puțin din fiecare probă. Și când eram aici la groapă, am primit o mare minge de fotbal în față și am zis că nu știu dacă mai vin. Nici... nici ea nu credea că mai vin, însă următoarea zi am continuat să vin și așa... e ca un sport care te atrage să vii încontinuu.
- Îți mai aduci aminte primul concurs, câte emoții ai avut și ce medalie ai câștigat?
- Primul concurs a fost aici, la Vâlcea. Nu a fost pe pistă, a fost pe șosea, atunci am câștigat o bicicletă, țin minte. Și a fost prima dată când am văzut cum e să concurezi cu alții, cum este competiția.
- Cum a fost progresul tău de la juniori?
- Destul de rapid, să zic. Am reușit să progresez și să merg la concursuri internaționale de când eram mică și cred că asta m-a ajutat puțin, că eu deja m-am acomodat cumva cu camerele, cu publicul mai larg și m-a ajutat să trec peste frica pe care o aveam la început.
„Doamna Alina îmi este ca o mamă acum”
- De câți ani e colaborarea cu antrenoarea ta și cât de puternică este relația voastră?
- De atunci de când am început să merg la înot, de la 11 ani. Se fac 7 ani. Și încă de la început am avut o conexiune. Doamna Alina este apropiată oricum de toți copiii din grupă, însă noi am reușit să stăm mai mult împreună, ne completăm cumva și îmi este ca o mamă acum. Suntem foarte apropiate.
- Este o antrenoare dură sau cu vorba bună?
- Este o combinație între cele două. La antrenamente este puțin mai dură, dar o duritate care este necesară cumva în sportul ăsta, pentru că dacă nu este cineva care să tragă de tine, nu... nu ai aceleași rezultate. Dar și în viața de zi cu zi, în chestiile normale așa, este destul de strictă. Are niște idei pe care ni le impune și nouă, dar sunt unele care ne formează așa ca persoane. Toate fetele care suntem în grupă avem așa, un tipar cumva. Încercăm să fim cât mai simple, cât mai respectuoase și ea ne-a învățat.
- Cum decurge o zi de antrenament? Când ajungi, când se termină și cât de diferite sunt în funcție de competiții?
- Acum, după ce am terminat școala, s-au schimbat puțin, dar să zic înainte să termin, căci toți cei 4 ani de când sunt la liceu au... au decurs cam la fel. Aveam ore de la 8 până la 9, după aveam o fereastră în care veneam la antrenament, reveneam la școală și în zilele în care făceam două antrenamente veneam din nou pe stadion la 5 și apoi ce mai aveam timp să fac teme sau să învăț. Și pe timpul acesta în care e vacanță, venim dimineața la 9, când e mai frig, pentru că, vai de mine, căldura aceasta e insuportabilă (râde) și mai venim după-masă la ora 5. Și între e mai mult de recuperare. Încerc cât mai mult să-mi găsesc și timp pentru mine, dar... e mai greu.
- Cum sunt condițiile de antrenament? Te antrenezi și la Vâlcea, și la București?
- La București nu prea venim să ne antrenăm pentru că avem și stadionul acesta la Vâlcea și ne este mult mai comod. Dar încercăm să plecăm în cantonamente. Cel puțin iarna, când este frig și nu avem de ales, plecăm în Antalya. Acum, vara, plecăm în Estonia pentru că este mai răcoare și încercăm să ne mutăm după cum sunt condițiile.
- Cât de solicitante sunt aceste cantonamente?
- Să știți că sunt mai lejere decât aș fi acasă, într-un fel, pentru că sunt, cum am spus, condițiile mai bune și, cum ar veni, nu mai am nimic altceva de făcut. Antrenamentele devin mai intense în perioada competițională, cu o lună înainte. În rest, lucrez pe volum și este mai greu cât timp lucrezi în volum comparativ cu când lucrezi pe intensitate maximă, la concurs.
- În acest moment pentru ce te pregătești? Care este targetul?
- Campionatele Mondiale din vară, din august. Eu aș vrea o medalie acolo și chiar sper către aur.
- Anul trecut cum a fost sezonul competițional?
- A fost puțin greu și am început cam la fel. Începutul anului este un pic mai slab, adică cresc în performanțe, se scade... scade timpul cu cât mă apropii de competiția de obiectiv. Însă simt așa că nu reușesc să-mi ating scopul. Așa a fost și anul trecut, alergasem tot sezonul mai slab decât aveam eu în 2024 și mă nemoralizasem puțin. Adică perioada aia cât am fost în Estonia, înainte de Europene, am fost destul de jos cu moralul. Însă am reușit să revin pe picioare, să zic așa, la concurs și mă bucur. Sper să fie și anul acesta la fel.
- Cât sacrificiu e într-un minut de cursă?
- Foarte mult. Toți anii aceștia duc către obiectiv, să zic. Se adună, se adună și toate acestea au obiectivul pe care ni l-am propus: să luăm medalie la Jocurile Olimpice. Și sunt sacrificii pe care le facem amândouă, zi de zi, și mici, și mari, dar ne-am obișnuit.
- Care e medalia de care ești foarte mândră, cea mai mare performanță a carierei tale?
- Aceasta de la Europenele din 2025. Medalia de aur în finala probei de 400 de metri garduri.
- Cum ai trăit acel moment? Te-ai gândit la început că vei ieși campioană europeană?
- Nu m-am gândit, pentru că știam că adversara mea reușise să cucerească aurul la Mondialele din anul precedent, dar aveam acolo o mică speranță. Știam că pot. Nu știam cât de tare pot, deoarece, cum am zis, sezonul n-a fost chiar cel mai bun, dar a fost o surpriză foarte plăcută.
- Când ai realizat, la finalul cursei, că ai ieșit campioană?
- Abia după ce am stat un pic să mă gândesc. Am văzut că adversara mea căzuse cumva, pentru că amândouă ne-am aplecat. A fost un timp foarte strâns și nu-mi dădusem seama ce se întâmplase. Și după am stat un pic, m-am uitat la tabelă și am realizat că am câștigat. A fost așa... m-au trecut toate emoțiile, să zic.
- Ai doborât și un record foarte vechi, nu?
- Da, al competiției. la categoria U20, unde am reușit un timp de 55,55 secunde. Speram la acesta, să dobor și recordul european.
- Alergi și după recorduri? Sunt importante pentru tine?
- Da, pentru că-mi demonstrează că pot și că, într-un fel, dacă reușesc să dobor recordul acesta european, că am reușit să ajung într-un punct în care n-a mai ajuns nimeni și că aș putea să alerg și eu cât aleargă senioarele de acum. Îmi dă speranțe.
- Ai doborât recordul Ionelei Târlea, în 2023. Cum e sentimentul acesta?
- L-am doborât la Fote și acea cursă n-a fost chiar cea mai fericită pentru mine, fiindcă am pierdut la fel aproape cum am câștigat acum, la câteva sutimi. Pe moment n-am reușit să mă bucur așa de mult de record. Însă, după ce m-am liniștit și am trecut peste momentul acela, am realizat că pot și că pot să ajung și eu la performanțele Ionelei.
- Care sunt probele tale preferate sau probele cele mai dificile?
- 400 de metri garduri este proba mea principală. Am alergat și 400 plat, mai alerg și rareori 200, însă acestea sunt cumva de pregătire pentru proba principală, fiindcă ea e foarte solicitantă. Nu prea am cum să le fac pe ambele, să zic, și plat și garduri.
- Cât de puternică e concurența, competiția?
- La atletism este foarte mare concurența, însă la proba mea, cel puțin, nu sunt atât de multe fete care îndrăznesc, să zic, să vină, pentru că e o probă tehnică și combină cumva și rezistența, și viteza, și se axează mai mult pe plat, pe 400 plat. Însă și cele care au început să vină acum, din urmă, și fetele care sunt mari au niște timpi foarte tari și e destul de greu să te apropii de ele, însă cred că o să reușesc la un moment dat.
- Ai un model? Și în România, și internațional?
- Nu neapărat. Nu prea-mi place să merg după un model, să zic. Într-adevăr, respect și admir foarte multe nume din România, desigur pe doamna Ionela Târlea, care este foarte apropiată și cu doamna mea antrenoare, și cu mine. În afară, recordmana mondială, Sydney McLaughlin. Nu-mi place să urmez, să zic, ce au făcut ele. Mie-mi place să am stilul meu și să mă am pe mine ca model.
- Ai fost aproape să ajungi și la Jocurile Olimpice, nu? La ediția precedentă.
- Da, la Jocurile Olimpice de la Paris. Însă nu știu cum s-a întâmplat, fix atunci înainte am avut o accidentare pe care n-am știut s-o identificăm corect. Am fost la Europenele de la Roma de seniori și acolo am simțit o durere cumva pe exteriorul tălpii, la degetul mic, am fost la numeroși doctori în București și mi s-a spus că este o inflamație, că dacă pot să suport durerea să alerg și am alergat până când am ajuns la Europenele de sub 18 ani. Și acolo mi-a fost confirmat că am avut fractură.
- Cât de greu a fost să privești așa, de pe margine, deși știai că puteai să ai șansa să ajungi acolo?
- A fost destul de greu, chiar îmi doream să merg, însă știam că obiectivul meu principal nu este acela. Teoretic, pentru mine era important să câștig Europenele mele de juniori și asta m-a supărat mai mult, că mi-a trecut așa medalia prin față, pentru că era o medalie care era ușor de luat pentru mine. Concurența nu era atunci. Și mi-a părut rău că nu am reușit să aflăm de dinainte, să mă pot vindeca cumva, dar mă bucur că am trecut peste și că nu mai e o problemă.
- Ți se spune că ești un fenomen în România. Cum e pentru tine să auzi lucrul acesta?
- Sunt mândră cumva de mine și, desigur, de doamna antrenor, pentru că fără ea nu ajungeam aici. E un sentiment pe care nu-l simți mereu și mă bucur că cât mai multă lume e de acord cu lucrul acesta. Problema e că se pune și puțină presiune și încerc să mă mențin destul de sus și să nu dezamăgesc pe nimeni, dar încerc mai mult să mă gândesc la obiectivele mele și mai puțin la opiniile din jur.
- Cum gestionezi această presiune?
- Încerc s-o dau deoparte cumva, mă focusez pe ce am de făcut, pentru că părerile sunt mereu împărțite. Niciodată n-o să fie toată lumea mândră de mine, să zic așa, și n-o să mă susțină, dar încerc să fiu cât mai apropiată de oamenii care sunt și care mă sprijină și care-mi sunt aproape: familia, prietenii, doamna antrenor.
„Visul meu este medalia de aur la Jocurile Olimpice”
- Cât de mult te pregătești pentru Jocurile Olimpice care vor urma?
- Pregătirea este la fel. Probabil o să mai mărim puțin volumul, cred, în anii care urmează, dar cred că va fi la fel. Sper.
- Și care-i visul după care tu alergi?
- Medalia de aur de la Jocurile Olimpice.
- Câte medalii ai acasă?
- Acum, când le-am adus pe acestea care sunt predominant de aur. Am și de argint și de bronz de la concursuri internaționale... erau 57. Mai am și de bronz și de argint acasă, dar nu le-am numărat cu totul.
- Cât de mult alergi într-o săptămână, într-o lună? Ai numărat?
- N-am numărat, dar depinde foarte mult, pentru că am săptămâni în care fac două antrenamente în fiecare zi, săptămâni în care fac decât de trei ori două antrenamente, dar să zic că ar fi cam 5 ore pe zi în momentul în care fac două antrenamente. În rest, și două ore jumate... depinde foarte mult.
- Vorbeai de școală. Ai fost o elevă bună, nu?
- Da, nu mi-a plăcut să las cumva școala și să mă focusez decât pe sport, pentru că toată lumea mi-a spus de când eram mică: un sportiv foarte bun este foarte bun și la carte. Într-adevăr, poate n-am fost olimpică sau n-am avut timpul necesar să mă focusez atât de mult pe studii, dar am încercat să mă mențin acolo, să fiu o elevă care se implică.
- Dar ai fost și de nota 10.
- Da, am reușit anul trecut, în clasa a XI-a, să termin cu media 10.
- Acum ai terminat?
- Da, am terminat, am avut media 9.86 și am dat și BAC-ul, l-am luat.
- Și mai departe ce urmează? Ce facultate?
- O să urmez Facultatea de Sport pentru că este cam singura care-mi oferă timpul necesar de care am nevoie și mă mai gândesc, poate o să mai fac încă o facultate după ce termin cu sportul, dar o să aștept să mă mai descopăr puțin pe parcurs.
- Tu cum ai vedea așa, cariera ta? Îți faci planuri pe ani, pe etape?
- Am încercat să ne facem planuri și fix în anul acela în care mi-am rupt degetul mic ne-am făcut planuri și am zis că de atunci o să luăm cu pași mai mici, să luăm din puțin în puțin, pentru că nu se știe niciodată ce se întâmplă și decât să-mi fac speranțe pe termen lung, mai bine aștept și văd cum parcurge.
- Ai avut și multe momente grele?
- Da, cele mai grele, să zic, le-am avut atunci înainte de Europene. Mă simțeam foarte jos cu moralul, nu-mi ieșeau gardurile, nu-mi ieșeau antrenamentele cum voiam eu. Doamna Alina îmi spunea să am încredere în mine că o să-mi iasă atunci la concurs, că o să fie bine, și eu nu... n-o credeam, pentru că eu mă bazez cumva pe antrenamente. Adică după cum îmi ies, am așteptarea asta să-mi iasă și la concurs. Dar, după ce am văzut că a avut dreptate, și mi-au ieșit la Europene, încerc să mă încred mai mult în ea și să las un pic gândurile deoparte.
- Cum reușești așa să-ți găsești motivația când simți că nu mai ai?
- Încerc să mă gândesc ce beneficii am din sport, cât de bine mă simt când alerg, cât de bine mă simt când sunt pe podium, ce viață mi-a dăruit cumva sportul și că este o oportunitate, e norocul pe care l-am avut eu să mă apuc.
- Când nu faci atletism, cu ce te ocupi? Ce-ți mai place să faci?
- Îmi place să pictez, îmi place să citesc. Acuma o să vreau să iau mai multe subiecte și să le despic așa, să mă uit mai mult în ele, pentru că sunt o fire destul de curioasă. Îmi place să mă plimb, să mă recreez, pentru că nu prea am timp și cum am o fereastră, încerc să fac câte ceva. Și parcă nu-mi ajunge... nu-mi ajung orele dintr-o zi.
- Imaginează-ți că e ziua ta de retragere. Ce titlu ți-ar plăcea să vezi în Gazeta Sporturilor despre cariera ta?
- «Carieră încheiată, istorie repetată», ceva de genul, știi? Cum s-a întâmplat cu doamna Ionela, a plecat tot așa, de la Vâlcea, a reușit să ajungă unde a ajung și, cumva, sper să-i calc și eu pe urme, să ajung chiar, sper, mai sus și să vadă lumea că se poate și plecând de jos, atâta timp cât oamenii din jur și tu ești motivat, că se poate.
Alina Enescu, antrenoarea Ștefaniei Uță: „Am văzut din prima zi că poate ajunge o mare campioană”
De aproape opt ani, Alina Enescu este antrenoarea Ștefaniei Uță. A descoperit-o când aceasta a venit la cursurile de înot și a îndrumat-o spre atletism.
De atunci, cele două au parcurs împreună drumul până la titlul european de juniori la 400 de metri garduri, iar acum privesc spre următorul mare obiectiv: o medalie la Jocurile Olimpice.
- Cum ați cunoscut-o pe Ștefania?
- Ștefania a venit să învețe să înoate, cu mine... că eu am specializare și în înot. Și am văzut-o cum arată, am rugat-o să-i spună mămicii ei să mă sune și a ajuns la atletism.
- Ați văzut potențial la Ștefania încă de la început?
- Da, din prima zi. Adică se vedea, era exact cum e acum, dar mult mai mică și mai firavă.
- Și cum au fost primele antrenamente?
- Primul antrenament a fost o întâmplare nefericită. Se antrena echipa de fotbal și în prima zi a recepționat o minge în cap. Și am crezut că nu mai vine copilul la antrenament, dar se pare că n-a fost atât de grav și a continuat să vină. Niciodată nu m-a crezut că o să ajungă o mare campioană, dar eu i-am spus cam după două luni.
- Ce calități are Ștefania?
- În afară de faptul că este un copil foarte talentat, a înțeles că fără foarte multă muncă nu se poate ajunge în vârf. Pentru că sportul pe care îl face ea și proba pe care o face ea sunt extraordinar de grele și atunci... nu face rabat la nimic. Este foarte organizată, știe ce-și dorește, știe unde vrea să ajungă și atunci lucrurile decurg foarte ușor între noi și atunci e perfect totul.
- E o relație specială?
- Da. E deosebită, e... ca și copilul meu.
- Sunteți un antrenor mai cu vorba bună sau și dură cu Ștefania?
- Pot să spun că deja suntem atât de apropiate în afara pistei încât suntem ca o familie lărgită... cu părinții ei, cu soțul meu, dar pe pistă nu, sunt mai severă așa un pic, mai exigentă, să spunem.
- Cât de departe o vedeți?
- Medaliată olimpică. Ne dorim cu aur, dar e greu, dar... să sperăm.
- Pentru următoarea ediție e pregătită pentru Jocurile Olimpice?
- Ea era pregătită și pentru Jocurile Olimpice de la Paris, dar o accidentare nefericită ne-a oprit cu o lună înainte. E pregătită pentru Jocurile Olimpice de la Los Angeles, dar nu pentru medalie. Abia la următoarele să sperăm că va fi unde ne dorim și pentru ceea ce muncim de atâția ani.
{{text}}