Giuleștiul și fascinația pentru scurtături

Nu mai avem răbdare pentru nimic. Vrem să învățăm o limbă în trei luni, să devenim experți după câteva videoclipuri și să construim, în câteva sezoane, ceea ce, în mod firesc, se așază strat peste strat în generații. Trăim într-o epocă în care orice promite o cale mai scurtă. Cu mai puțin efort, cu mai puțin timp. În aceeași tentație e și fotbalul. Și Giuleștiul, poate stadionul din România care încă „arde” cel mai frumos a fotbal.

Am avut senzația aceasta luni seara, la Rapid - Sepsi, din prima etapă a noului sezon. Primul lucru pe care l-am auzit, când am intrat, după două luni, nu mai mult, a fost Bresh, cu melodia Guasto d'amore, cântăreț genovez cu care se identifică galeria lui Genoa, dar și alți artiști din comercialul nou italian, cum ar fi Fred de Palma.

Am întors instinctiv capul, din înaltul Tribunei I și, pentru câteva secunde, am căutat portul. Nu l-am găsit. Era Podul Grant. Mi-am dat seama, brusc, că oamenii aceia de la lojă consideră că transferul de simboluri produce și schimbul de cultură. De parcă flow-ul lui Rappa a ajuns vreodată în boxele de pe Luigi Ferraris.

Giulești headquarters. De când?

Și de ce trebuie să înceapă să semene Rapid cu Genoa?

Corporația Rapid a dezvoltat, în ultimii doi ani, o fascinație pentru scurtături în toate direcțiile. Nu o afirm ca pe o acuzație. Ar fi printre ultimele.

Problema e ce importă pe filiera Genoa, pentru că suflul nou, civilizat și profesionist nu vine cu același avion cu care urmau să vină și n-au mai făcut-o, totuși, acei jucători pe care ligurii nu s-au mai bazat.

Identitățile nu se împrumută. Nu vin cu un consultant și nici cu un playlist, cum crede domnul Dan Șucu. Giuleștiul n-a devenit Giulești pentru că cineva a avut un plan. În aproape un secol, oameni diferiți au lăsat acolo câte ceva din ei.

În continuarea noilor obiceiuri, la intrarea în stadion primești o brățară precum cea de festival. Ca jurnalist, invitat, oficial, partener, fiecare are culoarea lui. Le poartă toți. Inclusiv patronul, mai nou.

Din când în când, o domnișoară voluntar verifică dacă brățara este la locul ei. N-aș zice chiar cu regularitatea cu care își începe Dobre cursa, pentru că e în scădere de formă extrema. Se oprește la masa presei și te întreabă: „Sunteți jurnalist?”.

Acum ceva timp, zona destinată jurnaliștilor devenise atât de permisivă, încât aveai impresia că participi la o adunare de tiktokărițe și dadumladăi gata să arunce cu infleunță în toți cei care n-au ajuns la meci.

Când s-a ajuns mult prea departe, clubul a introdus reguli mai stricte, acces controlat, verificări, percheziții, brățări. N-a venit de la sine ideea, ci imediat, pentru că n-au căutat o soluție bună, ci una rapidă. Tocmai se aflase cum se introduc materiale pirotehnice și chiar arme în stadion. Dosarul Pyro e stufos, are toate detaliile.

Noi, cu ChatGPT. El, al nostru

Tot aseară, galeria i-a dedicat lui Daniel Pancu o scenografie, cu un mesaj despre tradiție, credință și rădăcini și o imagine generată cu ChatGPT.

Nimic de condamnat, doar fotografia perfectă a prezentului. Inteligența artificială va deveni, probabil, un instrument obișnuit în viața tuturor. Poate că nu va înlocui și noțiunea de suporter, sper. Contrastul m-a urmărit tot meciul.

Tratăm trecutul folosind cea mai rapidă tehnologie inventată pentru a produce imagini. Evocăm memoria printr-o unealtă care nu reține și trăirile.

Din nou, scurtătura. Aceeași tentație de a crede că se poate accelera totul. O ultimă și discretă imagine a serii, auditivă dacă îmi permiteți, s-a desfășurat la momentul de reculegere. Printre numele pomenite s-a aflat și cel al lui Mircea M. Ionescu, care ne-a părăsit duminică, la vârsta de 80 de ani. Crainicul stadionului a avut inspirația de peluză de a-l prezenta drept „rapidist”.

Adevărat și totuși atât de puțin. Mircea M. Ionescu a fost dramaturg, scriitor, comentator, unul dintre puținii care au crezut că sportul poate fi și literatură. Faptul că iubea Rapidul era o parte din biografia lui, nu reprezentativul.

M-am întrebat atunci dacă și asta nu este, într-un fel, o altă scurtătură lașă. Cea prin care reducem oamenii la o singură etichetă fiindcă este mai simplu decât să-i cuprindem.

Cum ar fi ca la următoarea partidă a celor de la FCSB crainicul să spună că fostul jurnalist, un profesionist al echilibrului, cu o imparțialitate de domn, a apreciat întotdeauna sistemele de joc ale lui Marius Baciu sau la Dinamo al lor să-l catalogheze drept mare admirator al cuplului N&D?! Nu înțeleg această nevoie de însușire pentru a spori respectul în detrimentul decenței.

Rapid e pe un drum de corporație atipică, cu proceduri gândite și aplicate fără a ține cont de tiparul de club. Evident, poți găsi o cale imediată către aproape orice. Către un transfer, către un sponsor, către o strategie de marketing, către un stadion nou.

Numai către memorie nu s-a inventat încă niciuna, ea fiind singura care transformă o arenă într-un loc și un club în apartenență. De aceea, ori de câte ori Giuleștiul va încerca să câștige timp exact acolo unde timpul este materia primă, va ajunge inevitabil în același punct.

În fața Podului Grant, căutând un port care n-a fost niciodată.