Mai puțină poliție, mai multă școală

Am urmărit interviul colegilor mei realizat cu Lucian Burchel, la podcastul GSP “2 la 1”, despre licențele și marea problemă pe care fotbalul românesc o ascunde sub preș, doar că mi s-a părut exact tiparul românesc, omul care caută scuze și niciodată soluții

Nu am fost niciodată fanul lui Lucian Burchel, din simplul motiv că nu are nicio realizare ca antrenor și conduce Școala Federală de Antrenori, fix într-un moment în care fotbalul românesc caută explicații pentru toate eșecurile sale, iar una dintre cele mai mari întrebări este aceea pe care o evităm de ani de zile: de ce antrenorul român nu mai reprezintă o marfă căutată în Europa?

Topal era problema?

Acum, pe bune, am ajuns să discutăm despre licența lui Mehmet Topal, despre proceduri și cât de complicat e să demonstrezi cine conduce efectiv o echipă, dar parcă pierdem din vedere imaginea de ansamblu.

Topal era problema fotbalului românesc? Sau Leo Strizu? Burchel se raportează la niște cazuri care nu au nicio relevanță, care nu ne ajută la nimic și nu-și găsește nicio greșeală, e perfect în sistemul putred al unui fotbal de 2 lei și 48 de bani.

Întreb și eu, dacă Școala Federală de Antrenori își face treaba atât de bine, de ce pașaportul antrenorului român nu mai deschide aproape nicio ușă în fotbalul european? Și nu-s deloc răutăcios, aveam o discuție, la radio, cu Edi Iordănescu, și-mi spunea foarte sincer că pașaportul român chiar reprezintă o problemă, însă nici până acum nu găsește o explicație de ce sunt refuzați tehnicienii noștri.

Este o întrebare normală pentru Lucian Burchel, chiar nu e nicio ironie aici, e la fel ca întrebarea pe care o punem atunci când analizăm o academie de copii și juniori, în sensul că nu ne uităm doar la câte trofee a câștigat la U15 sau U17, ci la câți jucători ajung să joace la nivel mare.

Asta pentru că Burchel a găsit și o scuză când a fost întrebat de ce n-a crescut sau descoperit vreun fotbalist la Academia lui Hagi, unde avea toate posibilitățile.

Nu în Italia, dar Grecia?

Răzvan Lucescu a făcut istorie în Grecia, este cel mai titrat antrenor din existența lui PAOK Salonic. El a mers în Grecia, a câștigat trofee, creând o imagine și un nume respectat și, totuși, niciun antrenor român n-a fost invitat la discuții la o echipă din Grecia. A ajuns acum Charalambous, fost la FCSB, dar el e cipriot, vorbește greaca, e de acasă. Nici măcar din curiozitate nu sunt căutați ai noștri!

Asta nu spune ceva despre noi? Nu ar trebui să fie una dintre marile întrebări ale Federației Române de Fotbal? Toate țările exportă oameni, noi importăm, avem 4 portughezi, un croat, un italian și un maghiar. 7 din 16 tehnicieni din Superligă sunt străini, iar cei de afară își găsesc locuri tot mai spre Est, niciodată în Vest.

Până la urmă, Cristi Chivu a câștigat campionatul Italiei, dar situația lui este una aparte, într-un mediu unde a crescut, a jucat și a fost respectat înainte să ajungă pe bancă, chiar nu este produsul unei piețe care caută antrenori români.

Căutăm soluțiile școlii de antrenori

Domnul Burchel trebuie să se întrebe dacă problema este doar la cluburi, la patroni, la mentalitate sau dacă nu cumva trebuie analizat și modul în care sunt formați antrenorii.

Ne place să fim tari după ce omul nu mai este acolo, că observ că șeful Școlii de Antrenori sare la gâtul lui Mehmet Topal, deși turcul a trecut de trei ori pe la Petrolul și nu s-a luat nicio măsură, dar îl ceartă acum strașnic.

Deci, acum vine ca Vodă prin lobodă, urlă la turci, după ce pe câmp nu mai e nici picior de otoman. Topal nu a stat două săptămâni la Petrolul, aloooo, nenea Burchel, a avut 3 mandate, nu venise peste noapte, să nu mai vorbim de cât de mare a fost ca fotbalist, adică nu venea din bazarul de la Istanbul, după ce vânduse sugiuc și blugi contrafăcuți.

Devenim fermi când omul nu mai e acolo, păi e frumos? E atât de simplu să vorbești despre principii după ce conflictul nu mai există, dar mai greu să intri în mijlocul problemei atunci când clubul respectiv trebuie sancționat.

Asta e marea belea, cum spun oamenii din fotbalul nostru, în limbajul caracteristic, vrem să schimbăm totul după război, când e prăduit totul.

Produsul final...

Poate cea mai interesantă declarație a lui Burchel a fost cea legată de Academia Hagi, a avut curajul să recunoască faptul că succesul nu este întotdeauna egal cu dezvoltarea. Că el n-a crescut niciun fotbalist, a venit cu o metodică din asta de catedră, ca un analist TV, dar la proba practică, omul a cam recunoscut cu juma’ de gură că nu e de el meseria asta.

Ok, ai ajuns șef peste antrenori, deși nu te recomandă mai nimic, că antrenorii trestie sunt tot produsul Școlii Federale, că școala aia nu e evaluată după câte diplome eliberează, ci după oamenii pe care îi trimite în lume. E posibil ca Lucian Burchel să aibă dreptate când spune că antrenorul trebuie să aibă autoritate și să nu accepte să fie o marionetă, dar bătălia aia adevărată se câștigă atunci când un club din Grecia, Belgia sau Austria caută un antrenor român pentru că îl consideră valoros, nu pentru că nu are altă soluție. Până atunci vorba multă, sărăcia omului! Soluții, domnule Burchel, că de explicații ne-am săturat! La muncă! La fotbal nu facem poliție!